D
A B C D E F G H I J K L M N O P R S S, T T, U V W X Y Z

D


D, orizont. V. sub Orizont de sol.
D, stratul. Stratul ionizat situat în atmosferă la înălţimea de 75-85 km, a cărui ionizaţie slăbeşte foarte mult în timpul nopţii şi în anotimpul de iarnă. Este important pentru propagarea undelor lungi radio în timpul zilei.
Dacian. (de la numele regiunii Dacia). Al treilea etaj al Pliocenului din estul Europei (Bazinul dacic), reprezentat în general prin nisipuri (uneori micacee) cu intercalaţii de gresii şi marne, rareori de pietrişuri. A fost identificat pe baza unei faune caracteristice, reprezentată prin lamelibrahiate (Proso-dacna rumana, P. munieri, P. haueri, P. neummayri, P. euphosinae, Unio sturdzae etc.), gasteropode (Viviparus rumanus, V. bifarcinatus, Melanopsis, Bulimus etc.) şi mamifere (Mastodon arvernensis, M. borsoni). În Dacian s-au produs erupţii de lave acide (în Munţii Căliman) şi de lave bazice (în Munţii Harghita), ale căror piro-clastite se întâlnesc ca intercalaţii în forma-ţiunile daciene din regiunea Baraolt. Dacianul din zona precarpatică, din Depresi-unea Getică şi de pe marginea vestică a Munţilor Apuseni conţine zăcăminte de lig-nit care se exploatează la: Ojasca, Ceptura, Filipeştii de Pădure, Şotânga, Doiceşti. În regiunea cutelor diapire din zona precar-patică a Munteniei, în cadrul depozitelor da-ciene se găsesc ţiţei şi gaze exploatabile în aşa-numitul "complex Dräder" (Moreni-Gura Ocniţei). În Bazinul Ţării Bârsei (jud. Bra-şov) Dacianul conţine diatomite (la Filia), iar la Brusturi şi Derna-Tătăruş (jud. Bihor), asfalt.
Dacit. Rocă magmatică neovulcanică, acidă, corespunzătoare, din punctul de vedere chimic şi mineralogic, granodioritului (v.) de adâncime, în alcătuirea căreia intră: cuarţ (în cristale corodate, care, uneori, pot lipsi), feldspaţi, plagioclazi (andezin şi, uneori, sanidină) şi ortoză, ca minerale leucocrate, şi biotit, hornblendă (rar) şi piroxeni (foarte rar), ca minerale melanocrate. Culoarea este variabilă, mai frecvent cenuşie-brună sau verzuie (în faciesurile propilitice autometa-morfozate), iar structura porfirică. Dacitul se prezintă sub formă de mari aparate vulcanice (pânze de lavă, conuri şi cupole) în regiunea Baia Mare (jud. Maramureş) şi în Munţii Metaliferi (Apuseni), sau în corpuri subvul-canice şi filoane eruptive, în masivul Vlădeasa, în Munţii Bihorului şi în Banat. Se exploatează pentru pavaje şi mai puţin ca piatră de construcţie (ex., la Poieni-jud. Cluj).
Daija (Daya). 1. (ar. refugiul apelor). De-presiune închisă de formă circulară sau alungită (similară crovului), de dimensiuni variind de la câteva zeci de metri până la un kilometru, întâlnită în rocile argiloase sau argilo-nisipoase, în regiunile aride sau semi-aride. Se formează prin deflaţie (cuvete de deflaţie) pe un fundament calcaros, sub formă de doline sau polii, sau poate avea o origine mixtă. În timpul ploilor, pe fundul ei se poate strânge apă, formând lacuri cu caracter temporar. 2. Depresiune umedă cu vegetaţie lemnoasă în Africa de Nord.
Dale. Plăci de gresie de formă poligonală sau neregulată, separate între ele prin şanţuri de coroziune, dezvoltate în zonele deşertice, pe liniile de plesnire a rocii, din cauza variaţiilor mari termice. Asemenea separaţii se formează în aceleaşi condiţii şi pe unele roci vulcanice (fonolite) şi pe roci cal-caroase.
Dalmatic, ţărm. V. sub Ţărm.
Danian. Ultimul etaj al Cretacicului, carac-terizat prin anumite specii de echinide (Ho-laster, Echinocorys), brahiopode (Crania), lamelibranhiate (ultimii rudişti), ultimii reprezentanţi ai dinosaurienilor (Titanosau-rus sau Tyrannosaurus rex, Orthomerus) şi nautiloidee (Nautilus danicus) (fără amoniţi, belemniţi şi inocerami, dispăruţi în Maes-trichtian). În ţara noastră Danianul este dez-voltat mai ales sub facies continental (marne roşii-cenuşii, gresii şi nisipuri cu resturi de palmieri şi de reptile) la Vinţul de Jos, la Sânpetru (în Bazinul Haţegului-jud. Hune-doara), la Rusca Montană (jud. Caraş-Severin).
Danubian. Fenomen hidrografic, climatic etc., specific pentru bazinul Dunării sau a unei părţi importante ale sale.
Daonella. Lamelibranhiat caracteristic for-maţiunilor triasice de facies alpin. Specia Daonella lommeli este întâlnită în ţara noas-tră în Triasicul din Dobrogea şi din Munţii Apuseni (de ex., şi în cuesta Piatra Petranilor din Depresiunea Beiuşului).
Darcy. Unitate de măsură a permeabilităţii rocilor. Exprimă permeabilitatea unui mediu poros care lasă să curgă printr-o secţiune de 1 cm2 un debit de 1 cm3 dintr-un lichid cu viscozitate dinamică egală cu 1 cP, atunci când diferenţa de presiune a lichidului pe lungimea de 1 cm din drumul de infiltraţie este de 1 at.
Dasycladaceae (Dasicladacee). Alge verzi, calcaroase. Sunt alge marine mici (3-15 cm), cunoscute din Silurian, cu mare dezvoltare în Triasic (când au format importante masive de calcar), cu reprezentanţi în Terţiar şi care sunt cunoscute numai prin câteva genuri ac-tuale, care trăiesc în mările calde. Ex.: Gyro-porella şi Diplopora, cunoscute şi în România în formaţiunile triasice din Munţii Apuseni şi Carpaţii Orientali.
Datolit. Este un mineral, borosilicat de cal-ciu, întâlnit pe crăpăturile rocilor magmatice bazice şi în unele filoane metalifere, formate pe cale pneumatolitică şi hidrotermală. În concentraţii mai mari constituie sursă pentru extragerea bromului. Se găseşte în Rusia (Munţii Ural), în Crimeea, lângă Tbilisi, apoi în Germania (în Munţii Harz la Andreas-berg), în S.U.A. (regiunea Keweenaw din Michigan), în Norvegia (la Arendal) etc.
Dărâmături. Material desprins de pe un perete abrupt şi căzut, în virtutea gravitaţiei, în lungul versantului sau la poala acestuia; când este format din roci dure, colţuroase, este sinonim cu grohotiş.
Dâlmă. Deal rotund, uneori izolat ca martor (cupolă).
Dâmb. V. Ridicătură de teren.
Deal. Formă de relief pozitivă, constituită, de regulă, din roci sedimentare, cu pante domoale şi cu înălţimi cuprinse între 200 şi 800 m, cu fragmentare ce trece de 100 m adâncime, rezultată în urma unor mişcări de înălţare sau prin fragmentarea podişurilor joase. După altitudine, se deosebesc: dealuri înalte, peste 600 m; dealuri mijlocii cuprinse între 600 şi 400 m; dealuri joase sau coline, cu înălţimi până la 140 m (sub 400 m). După formă, dealurile sunt: dealuri cu culme în formă de pod, de spinare, de cupolă, de creastă şi de con. După geneză, se deose-besc: dealuri tectonice (neotectonice) care corespund cutelor anticlinale şi sunt carac-teristice regiunilor subcarpatice (de ex.: Dl. Ţintea, Boldeşti, Măţău etc.); dealuri de ero-ziune, care rezultă de pe urma proceselor de eroziune ale apelor curgătoare, în piemonturi şi de podişuri cu structură orizontală, slab ondulată sau monoclinală (ex.: dealurile Târnavelor, Bârladului, Fălciului, Huşilor, Argeşene, Olteţului, Motrului etc.); dealuri de acumulare, de origine glaciară, cum sunt morenele din faţa calotelor glaciare (ex.: dealurile Mecklenburgului, Pomeraniei, Ma-zuriene, Skaniei, Salpauselka şi Manselka din Finlanda) sau de origine eoliană, dintre care fac parte dunele (ex.: dunele din Sahara, care ating 300 m, dunele maritime de pe coasta Acvitaniei, care ating 80 m înălţime etc.).
Dealuri, unitate de. Relief major al scoarţei terestre, înalt de circa 300-800 m, în care domină versanţii, respectiv pantele înclinate, în raport cu suprafeţele netede de pe inter-fluvii. Se formează prin cutarea şi înălţarea unor fâşii sedimentare ale scoarţei (ex., Sub-carpaţii), prin fragmentarea unui podiş (Colinele Tutovei), prin fragmentarea unei zone piemontane în înălţare (Dealurile Ves-tice), prin depuneri morenaice (Dealurile Meklenburgului) sau eoliene (unele dune, sau Ergul Saharian). V. şi Deal.
Debazificare. Proces de îndepărtare a bazelor din complexul adsorbtiv al solului şi de înlocuire a lor cu ioni de H+ şi Al3+. Sin. Desaturare.
Debit. (lat. debitum-cantitate, debit). Volu-mul de apă care se scurge printr-o secţiune transversală a albiei unui curs de apă în uni-tatea de timp (mc/s). Debitul este în perma-nentă schimbare, variind în lungul cursului de apă şi chiar în aceeaşi secţiune, în timp, crescând, în general, de la izvor spre vărsare (cu excepţia regiunilor aride şi semiaride) şi fiind în funcţie de condiţiile de alimentare, de aportul afluenţilor pe care-i primeşte pe traseu, de evaporaţii, infiltraţii etc. După debitul lor, cursurile de apă sunt: perma-nente (curg tot anul), semipermanente (seacă în timpul unei secete mai mari), temporare (la care perioada de secetă este mai lungă decât cea de curgere sau apa râului se infil-trează în golurile carstice) şi ocazionale (produse de puternice precipitaţii, în regiuni uscate de stepă). Pe baza cercetării curbelor anuale de debit, la un curs de apă se deose-besc următoarele debite caracteristice: catas-trofal (cel mai mare, care nu s-a înregistrat încă, dar este posibil în viitor), maximum maximorum (cel mai mare debit înregistrat până în prezent), extraordinar (cel mai mare debit înregistrat într-o perioadă de 30 de ani consecutivi), maxim anual (cel mai mare înregistrat în una dintre cele 365 sau 366 de zile ale anului), maxim normal (debitul cu durata de 10 zile pe an, adică depăşit sau menţinut în 10 zile), mediu anual (media aritmetică a debitelor zilnice = debite brute, din decursul unui an), normal sau debit modul (media aritmetică a debitelor medii anuale pe o perioadă mai mare de ani), me-diu (debitul pe o lună, o decadă, un ano-timp), de etiaj (debitul din 355 de zile pe an, numai în 10 zile putând fi mai mic), mini-mum minimorum (cel mai mic debit înregis-trat vreodată), minimum anual (cel mai mic debit dintr-una din zilele anului). Debitul specific al cursului de apă se măsoară în litri/s pe km2, fapt ce permite să se compare cursurile de apă cu mărime (dimensiuni) diferite. Se numeşte coeficient lunar de debit raportul dintre debitul mediu lunar şi debitul normal anual sau modulul. După cum debitul este superior sau inferior modulului, cursul de apă este: la ape mari, la ape joase sau la ape mijlocii.
Debit de diluţie. Debit mediu de apă care se foloseşte în calculele de epurare a apei uzate, respectiv debit mediu lunar minim anual cu asigurare de 95%.
Debit solid. Cantitatea de materiale solide (aluviuni), transportate de un curs de apă în suspensie sau târâte (rostogolite) pe pat, şi cantitatea de săruri dizolvate, transportate în soluţie, care trec, într-o secundă, prin secţi-unea transversală a cursului de apă respectiv (kg/s, t/zi, g/s). Debitul solid raportat la uni-tatea de debit lichid (g/m3, kg/m3) reprezintă turbiditatea sau tulbureala cursului de apă. Mărimea debitului solid depinde de: regimul râului (mărimea debitului lichid), natura ro-cilor din pat sau de pe versanţii supuşi erozi-unii, climat, felul vegetaţiei etc. Cunoaşterea acestui debit este importantă pentru preveni-rea acţiunii de eroziune a solului, de împot-molire a prizelor de apă şi a lacurilor de acu-mulare, de uzură a instalaţiilor hidrotehnice etc.
Debleu. Şanţ construit de om pentru trecerea unei căi de comunicaţie (şosea, cale ferată) peste o formă de relief pozitivă.
Debordare. Ieşirea apei din albie peste maluri, către luncă.
Debuşeul podului. Debitul maxim de apă care poate curge pe sub un pod, astfel încât de la nivelul liber al apei până la partea infe-rioară a suprastructurii podului să rămână un spaţiu liber de siguranţă (minim 1 m).
Decalcifiere. Proces de desprindere şi de antrenare a ionilor de calciu din sol, prin spălarea lor de către apa infiltrată. Decalcifi-erea urmează în general decarbonatării solu-lui şi constituie prima etapă a evoluţiei aces-tuia către un tip de sol acid.
Decantare. Depunerea particulelor purtate în suspensie de către un curs de apă. Decan-tarea se face de obicei în lacuri, pe braţele temporare sau părăsite dar inundabile, în bălţile inundabile.
Decapode. (gr. deka-zece, pus, podos-picior). 1. Ordin de artropode acvatice, cu-prinzând crustacee superioare din sublcasa Malacostraceae. Se împart în două grupe: Natantia, forme înotătoare şi Reptantia, forme mai mult târâtoare. Decapodele se cunosc din Triasic, au fost foarte numeroase în Mezozoic şi azi, sunt în plină dezvoltare (ex.: racul, crabul, homarul, langusta). În ţara noastră se cunosc genurile: Callianassa (din Oligocenul mediu din regiunea Cluj-Napoca), Neptunus (din Eocenul din regi-unea Cluj-Napoca), Ranina (din Eocenul de la Albeşti-jud. Argeş) şi Portunus (din Oli-gocenul de la Suslăneşti-jud. Argeş). 2. Ce-falopode dibranhiate cu zece braţe prehensi-bile (ex.: sepia, calcanul). V. şi sub Cefalo-pode.
Decarbonatare. Procesul de scădere a canti-tăţii de carbonaţi alcalino-pământoşi (de Ca, Mg) din roca-mamă sau din orizonturile su-perioare ale solului, ca urmare a transfor-mării acestora, în prezenţa curenţilor de-scendenţi de apă, încărcaţi cu CO2, în bicar-bonaţi solubili.
Decimentare. V. sub Diageneză.
Declinator. Busolă de formă dreptunghiu-lară care are la fiecare capăt câte un sector de cerc de 10-20o, atât cât este necesar pen-tru măsurarea unghiului de declinaţie mag-netică, de la care îşi trage şi numele. Decli-natorul este folosit pentru orientarea plan-şetei topografice şi pentru orientarea hărţilor atunci când se ţine cont de declinaţia mag-netică.
Declinaţie magnetică. Unghiul orizontal format de meridianul geografic cu merid-ianul magnetic (indicat de acul busolei), într-un loc dat, observat de navigatorii secolului al XV-lea, care au constatat că axul unui ac magnetic nu se orientează în direcţia merid-ianului geografic, ci face cu acesta un unghi oarecare. Declinaţia poate fi: estică sau pozitivă, când nordul acului magnetic se si-tuează la est de meridianul geografic, şi ves-tică sau negativă, când nordul acului mag-netic se situează la vest de acest meridian, şi are valori diferite pe suprafaţa Pământului. Liniile care unesc punctele cu aceeaşi valoare a declinaţiei magnetice se numesc izogone şi au fost trasate, pentru prima dată, pe harta întocmită de Barlow şi Duperrey în anul 1825. Linia care uneşte punctele în care declinaţia magnetică este nulă se numeşte agonă, ea despărţind zonele de declinaţie magnetică vestică de cele de declinaţie mag-netică estică. Declinaţia magnetică variază în decursul timpului, liniile izogone suferind deplasări lente şi continue, deteminate de schimbarea po¬zi¬ţiei polilor magnetici. În de-curs de 116 ani polul nord magnetic s-a de-plasat cu peste 400 km spre cel geografic. Declinaţia magnetică prezintă variaţii peri-odice diurne, anuale şi seculare, precum şi variaţii neperiodice, toate cunoscute sub nu-mele de furtuni magnetice. Pe hărţile to-pografice şi pe hărţile de navigaţie marină şi aeriană, declinaţia magnetică este indicată prin raze de compas care dau valoarea decli-naţiei în anul măsurării ei şi variaţia anuală a declinaţiei în diverse puncte.
Declivitate. Înclinare a unei suprafeţe de teren faţă de planul orizontal, exprimat în grade sau în m/km. V. Pantă.
Declivometru. Instrument pentru măsurarea declivităţii.
Decolare. Desprinderea unor mase de roci, în general mai puţin competente, de funda-mentul lor imediat, datorită înclinării aces-tuia şi sub influenţa acţiunii gravitaţiei. Se pot forma cute de cuvertură, caracterizate prin adâncime mică de cutare, şi pânze de decolare, constituite din mase importante de roci care s-au şariat şi s-au deformat plastic sub propria lor greutate, pe un plan înclinat. Alunecările de teren (v.) reprezintă un proces de decolare.
Deconsolidare. Pierderea legăturilor de coeziune dintre particulele unei roci, produsă prin efectul forţelor capilare (în roci pră-foase, slab consolidate), prin îngheţ şi dezgheţ (se formează crăpături în rocile compacte), prin contracţiunea sau umflarea argilelor şi dizolvarea sărurilor solubile, prin anumite acţiuni chimice (oxidare, hidratare etc.), prin recristalizarea unei roci cu formare de o nouă structură criptocristalină etc.
Decrepitare. 1. Fenomenul de rupere a cristalelor de minerale din părţile exterioare ale rocilor sau ale fragmentelor de roci, în urma variaţiilor bruşte de temperatură. Fenomenul se produce cu zgomot, în special în regiunile deşertice, unde, de cele mai multe ori, diferenţa de temperatură între zi şi noapte este mare. Ziua, roca se încălzeşte puternic (la suprafaţă mai mult, înspre inte-rior mai puţin, deci la suprafaţă cristalele mineralelor tind să se dilate, în timp ce for-ţele de coeziune ale cristalelor din interior se opun acestei tendinţe de dilatare), iar noap-tea se răceşte (prin radiaţia cristalelor super-ficiale, în timp ce în interior temperatura se menţine mai înaltă şi tensiunile care se for-mează sunt acum de sens contrar celor din timpul zilei). Fenomenul se produce uneori şi în regiunile periglaciare, dar prin îngheţul apei în fisurile sau în porii rocilor. Rezultă grohotişuri. 2. Fenomenul fizic legat de prezenţa incluziunilor în minerale. Prin în-călzirea mineralului, cavităţile în care se află incluziunile, mai ales cele fluide, se sparg şi se produc zgomote. Fenomenul decrepitării se utilizează pentru studierea condiţiilor de formare (geneză) a mineralelor. Metoda de cercetare care se bazează pe acest fenomen se numeşte decrepitometrie.
Decroşare. Falie (v.) în scoarţa terestră, în lungul suprafeţei căreia cele două comparti-mente separate de fractură sunt deplasate numai orizontal în raport unul cu altul. Se deosebesc decroşări transversale, oblice sau longitudinale, după raporturile lor cu direcţia structurii geologice din regiunea respectivă. Decroşările din regiunea cu strate orizontale sau cele care se produc paralel cu direcţia stratelor (decroşări longitudinale) sunt greu de recunoscut, în timp ce decroşările trans-versale şi cele oblice se recunosc uşor, ele determinând o deplasare pe orizontală a axei cutelor.
Dedolomitizare. Transformarea dolomitului, sub influenţa metamorfismului de contact, în calcar cu brushit (rezultat din disocierea car-bonatului de magneziu în oxid de magneziu şi hidratarea acestuia) sau în calcar cu ser-pentin (în cazul dolomitului impur).
Deferlare. V. Val.
Deficit de saturaţie. Cantitatea de apă evaporată de pe suprafaţa unui bazin hidro-grafic în decurs de un an, apă care nu mai participă la procesul de scurgere. V. Scur-gere.
Deficit de scurgere. (lat. deficit-lipseşte). Diferenţa (D) dintre tensiunea maximă a va-porilor de apă (E) la o temperatură to şi ten-siunea reală (e) pe care o au vaporii de apă în atmosferă la această temperatură (D = E-e). Sin. Deficit higrometric.
Defileu. Vale îngustă şi adâncă care traver-sează un masiv sau un lanţ muntos, sculptată de o apă curgătoare în roci tari (ex.: defileul Oltului de la Turnu Roşu la Călimăneşti, de-fileul Jiului de la Livezeni la Bumbeşti, de-fileul Dunării de la Baziaş la Gura Văii etc.). La unele defilee valea este atât de îngustă încât se confundă cu albia minoră (defileul Jiului), la altele valea prezintă sectoare în-guste tăiate în roci tari (Oltul între Turnu Roşu-Câineni şi în sectorul Coziei), interca-late cu sectoare mai largi, cu caracter depre-sionar sau cu caracter de bazinete, sculptate în roci mai moi (sectorul prin care Oltul traversează depresiunea Loviştei; defileul Dunării). Spre deosebire de chei, defileul este mai lung şi prezintă îngustări ce alter-nează cu porţiuni mai largi unde se pot dez-volta chiar lunci (Defileul Oltului, al Dunării etc.) cu aşezări umane.
Deflaţie. (lat. flatus-suflu, deflare-a înde-părta suflând). Acţiunea de antrenare şi de îndepărtare (prin spulberare) de către vânt a particulelor materiale mobile (praf şi nisip fin) care se găsesc la suprafaţa scoarţei sau în scobiturile, adânciturile şi crăpăturile acesteia, provenite din dezagregări şi alterări anterioare. Intensitatea acestui proces de-pinde de tăria vântului, de prezenţa materi-alului mărunt şi de gradul de umiditate al aerului. În timp ce particulele fine sunt spul-berate de vânt, atât de pe suprafeţele orizon-tale cât şi de pe cele înclinate, elementele mai grosiere rămân pe loc şi se acumulează treptat, formând pavajul deşertic sau pavajul de deflaţie. Deflaţia acţionează atât prin târârea şi sortarea nisipului grosier, cât şi prin ridicarea prafului şi nisipului fin în at-mosferă, sub acţiunea componentei ascen-dente a trombelor (vârtejurilor). Materialul respectiv, uneori în cantităţi enorme, este transportat la distanţe foarte mari (ex.: deasupra Mării Japoniei se observă uneori o adevărată ploaie de praf galben fin, loess, adus de la 1 500 km din China; în Europa de Sud şi în Insulele Canare cade frecvent praf adus din Sahara; în Noua Zeelandă şi în Arhipelagul malaez se depune praf adus din deşertul australian, de la cca 2 700 km; etc.). Deflaţia creează un relief caracteristic: exca-vaţii rotunjite fără limite precise, orientate pe direcţia dominantă a vântului; depresiuni închise fără scurgere (endoreice), rotunde; stânci lipsite de pătura protectoare a solului; etc. Când deflaţia este intensă, interceptează pânza acviferă, pe fundul depresiunilor cre-ate, putând apărea oaze, şi în unele cazuri (ex., în Tunisia), chiar acumula apa din pre-cipitaţii, formând lacuri temporare. V. Eolian, relief.
Defluenţă. Fenomenul de subdivizare spre aval al canalelor proglaciare, încărcate puter-nic cu aluviuni, imediat la ieşirea lor din frontul glaciar şi la intrarea pe o zonă cu pante mici, cum ar fi un piemont sau o câm-pie intramontană. V. Difluenţă.
Defluviaţie. Schimbarea şi mutarea com-pletă a albiei unui fluviu peste câmpia sa de nivel de bază (ex.: defluviaţia lui Huang He din China).
Deformarea rocilor. Modificarea formei şi volumul rocilor, respectiv formarea de noi structuri secundare, sub acţiunea stressului (v.) şi a presiunii litostatice (v.). Stressul modifică volumul şi forma, sau numai forma; presiunea litostatică numai volumul. Se deo-sebesc: deformări elastice, în general lente şi cu amploare mică (cu excepţia celor produse de cutremurele de pământ), care apar sub limita de elasticitate şi produc schimbări de volum (dilatări sau comprimări) şi de formă (distorsiuni), dar după ce acţiunea forţelor respective încetează, rocile îşi recapătă com-plet, sau aproape complet, forma iniţială; deformări plastice, cel mai des întâlnite în natură, care se produc numai cu schimbări de formă nu şi de volum (ex., cutele) şi în urma cărora rocile nu mai revin la forma iniţială; deformări rupturale (de rupere), când este depăşită rezistenţa mecanică a rocilor şi, în urma fisurilor şi desprinderii unor porţiuni din acestea, se produc întreruperi în conti-nuitatea corpurilor de roci (ex.: diaclaze, falii, decroşări, grabene, horsturi etc.).
Defrişa. A înlătura (prin tăiere sau ardere) tot arboretul de pe o suprafaţă spre a obţine un teren propriu pentru agricultură, păşunat, construcţii etc., sau pentru a-l împăduri din nou; a despăduri.
Degazificare (degazeificare). Operaţie de îndepărtare a materiilor volatile din cărbuni prin distilare la temperaturi înalte în absenţa aerului.
Degipsare. Procesul de dizolvare a gipsului din unele roci de către apele subterane, care în urma acestei acţiuni capătă un gust sălciu (ape selenitoase).
Deglacizare. Eliberarea unor suprafeţe de sub gheaţa ce o acoperea. Fază de retragere a gheţarilor: cataglaciar. Opus: Glacizare.
Degradare. (lat. degradare-a distruge, a (se) degrada). 1. Din punct de vedere geologic şi geomorfologic, termenul a fost folosit începând din secolul al XVIII-lea pentru a defini distrugerea reliefului sub acţiunea agenţilor externi, dar întrebuinţat în sensuri foarte vagi, a căzut în desuetudine din cauza impreciziei sale şi se utilizează astăzi numai în sensul de degradare a terenului, adică de distrugere mecanică sau de antrenare a unui teren, în urma căreia suprafaţa şi păturile superioare ale acestuia sunt puternic frag-mentate şi stratul de sol este fie în parte îndepărtat, fie îşi pierde parţial sau total fer-tilitatea. Degradarea se produce datorită ac-ţiunii apelor de şiroire, a torenţilor, a alune-cărilor şi prăbuşirilor de teren, fiind favori-zată, de multe ori, de despăduriri şi de dis-trugerea plantaţiilor de pe versanţi, de păşu-natul excesiv şi aratul în lungul pantei etc. Este mai puternică în regiunile cu roci moi şi friabile (argile, marne, nisipuri etc.) şi pe versanţi cu pante mari, în care se formează ogaşe, râpe, ravene, etc. Pentru prevenirea şi combaterea procesului de degradare a ter-enurilor se iau: măsuri silvice (stabilirea condiţiilor de tăiere a pădurilor pe versanţi şi în zona cumpenelor apelor; crearea de per-dele de protecţie; împădurirea terenurilor erodate, a celor predispuse la alunecări etc.), măsuri agrotehnice (lucrarea raţională a solului, prin arături pe curbele de nivel; aso-lamente perene; păşunat raţional; etc.) şi măsuri hidrotehnice (executarea de canale de-a curmezişul pantei, pentru reţinerea apelor ce se scurg de pe deal; executarea de cleionaje, fascine, praguri, gabioane, baraje etc.). 2. Din punct de vedere pedologic, de-gradarea înseamnă totalitatea modificărilor produse în soluri sub influenţa umezelei crescânde a climei şi a vegetaţiei legate de aceasta. Degradarea solului se manifestă prin erodarea şi îndepărtarea orizonturilor solului, prin alterarea structurii glomerulare în ori-zontul A (eluvial) debazificat şi sărăcit de argilă şi formarea orizontului iluvial B, în care se acumulează argila. De la zona de stepă la zona de pădure, degradarea solului se manifestă prin: reacţia solului trece de la slab bazică la net acidă; acizii fulvici înlo-cuiesc pe cei huminici; degradarea texturală (cu dispersarea argilei coloidale din orizon-tul A şi migrarea acesteia în orizontul B care creşte în grosime) creşte în intensitate până la formarea de podzol secundar; gradul de saturaţie scade pe măsură ce cationii Ca++ şi Mg++ sunt înlocuiţi prin H+. Degradarea ar-gilei duce la distrugerea mineralelor ar-giloase, în cazul podzolurilor sau al solurilor feralitice; modificarea structurii solurilor atrage după sine schimbarea proprietăţilor fizice favorabile vieţii plantelor (permeabili-tate, porozitate) în forme negative, nefavora-bile. Sărăcirea în humus a solurilor îndelun-gat şi neraţional cultivate duce la degradarea structurii lor. În regiunile tropicale umede, unde solurile sunt sărace şi fragile, practi-carea agriculturii fără o agrotehnică core-spunzătoare duce adesea la distrugerea rapidă a slabelor rezerve de humus şi la de-gradarea solurilor. O degradare specială este degradarea alcalină, care se produce în so-loneţurile provenite prin desalinizarea solon-ceacurilor, în care mediul devine alcalin, humusul este în parte dizolvat, iar argila, peptizată prin absorbirea unor cantităţi mari de sodiu, este coagulată într-un nivel caracte¬ristic. De asemenea este de menţionat degra-darea cernoziomurilor, care se produce sub influenţa pădurii, când aceasta pătrunde în stepă, şi într-o serie de faze succesive, ori-zontul A sărăceşte în humus, orizontul ilu-vial B se îmbogăţeşte în argilă şi în ambele orizonturi are loc o levigare puternică a car-bonaţilor alcalino-pământoşi.
Degradarea cărbunilor. Modificarea pro-prietăţilor chimice şi fizice ale cărbunilor din zăcământ datorită pătrunderii aerului, apelor de suprafaţă, sau eliberării lor de sub presi-unea rocilor. Gradul de degradare depinde de condiţiile de localizare a stratului de căr-bune. Adâncimea de degradare diferă de la un zăcământ sau bazin carbonifer la altul. La adâncimi de 100-150 m sau, în zonele tec-tonizate, la adâncimi mai mari, primele semne de degradare a zăcămintelor de huilă constau în micşorarea conţinutului de metan în cărbune şi în creşterea activităţii lui chimice la oxidare. La adâncimi mai mici (30-40 m) se constată creşterea higroscopici-tăţii cărbunelui, scăderea capacităţii lui de cocsificare, micşorarea stabilităţii pi¬li¬erilor de siguranţă şi al rocilor înconjurătoare, da-torită creşterii fisuraţiei. În apropierea aflorimentului stratului, datorită degradării se reduce conţinutul de carbon (până la de 1,6 ori) şi de hidrogen (până la de 12 ori) şi creşte corespunzător conţinutul în oxigen (până la 34 ori), scad căldura de ardere şi cantitatea de gudron la distilare uscată, apar acizii humici. Degradarea fizică a cărbunilor constă în: scăderea luciului, creşterea fisu-raţiei, micşorarea durităţii, desfacerea în bu-căţi mici. La cărbunii bruni, indiciul alterării este creşterea cantităţii de acizi humici şi scăderea conţinutului în substanţe volatile. Dintre componenţii petrografici ai căr-bunilor, cel mai uşor alterabili sunt vitritul (v.) şi claritul (v.). Deoarece prin degradare calitatea cărbunelui scade, influenţând şi proprietăţile lui tehnologice, determinarea adâncimii de alteraţie şi luarea de probe din această zonă au o mare importanţă practică deosebită. Sin. Alterarea cărbunilor.
Degradarea mediului înconjurător. Proces complex de alterare a calităţii mediului în-conjurător datorită utilizării neraţionale a resurselor, poluării şi aglomerărilor umane.
Degradarea zăcământului. 1. Degradarea cantitativă şi calitativă a unui zăcământ de substanţe minerale utile provocată de agenţi naturali sau de activitatea neraţională a omu-lui, în procesele de explorare şi exploatare. Aceasta poate merge până la pierderea defi-nitivă a zăcământului sau a unei părţi din el, sau poate fi numai o impurificare cu steril, în care caz exploatarea se face cu un preţ de cost ce poate deveni prohibitiv şi rezerva se pierde prin nerentabilitate. Dintre agenţii naturali care pot provoca degradarea se men-ţionează: aerul atmosferic, care oxidează zăcămintele până la aprinderea acestora (căr-buni, minereuri sulfuroase etc.); apa, care poate eroda o parte din zăcământ sau poate aduce material steril; alunecările de teren, care pot crea greutăţi în conservarea unor rezerve şi în exploatarea lor rentabilă. For-mele degradării prin activitate neraţională sunt: procese de oxidare provocate de o reţea deasă de lucrări de deschidere în zăcăminte bogate în sulfuri; procese de dizolvare a unor substanţe minerale utile solubile, cum sunt sărurile de potasiu şi sare gemă, datorită neevacuării la timp a apelor subterane; in-undarea cu borchişuri, a unor zăcăminte deschise, datorită îmbibării rocilor slab coezive (nisipuri, pietrişuri) cu apa neevacuată la timp; săparea lucrărilor miniere în apropierea apelor curgătoare, care la un moment dat pot inunda mina; intro-ducerea în mină a apelor de la suprafaţă prin exploatarea unor pilieri de siguranţă de sub cursurile acestor ape; exploatarea prin me-toda cu înmagazinare şi prin metoda cu sur-pare a unor zăcăminte situate în roci insta-bile, care duce la diluarea exagerată a minereului şi uneori la pierderea anumitor porţiuni din zăcământ; exploatarea în prima fază a unui strat de cărbuni situat în partea inferioară a pachetului de strate productive, care poate produce deranjamente în stratele superioare, ceea ce poate duce uneori la ne-exploatabilitatea acestora; pierderea unor izvoare de ape minerale sub raportul debitu-lui, al temperaturii, al efectelor terapeutice, datorită unei exploatări necorespunzătoare, prin distrugerea instalaţiei de captare, impu-rificare cu ape superficiale; diluarea cu steril a unui minereu sau pierderea din partea mi¬ne¬ralizată a zăcământului (pierderea în vatră a minereului mărunt); exploatarea preferen-ţială a părţilor mai bogate ale zăcământului, când nu există un studiu program dezvoltat avizat de forurile superioare cu caracter eco-nomic de stat, şi care poate duce la degra-darea sau pierderea definitivă a unor rezerve. 2. Modificările produse în aranjamentul structural al unui zăcământ de hidrocarburi fluide (ţiţei sau gaze), care conduc la schim-barea echilibrului fizico-chimic al hidrocar-burilor din cuprinsul zăcământului. Degra-darea unui zăcământ se poate produce, fie pe cale naturală, datorită mişcărilor epiroge-netice (de ridicare şi coborâre), factorilor biochimici sau geochimici, fie pe cale indus-trială, datorită unor cimentări nereuşite, in-undare prematură, exploatare neraţională etc. La suprafaţă, semnele de degradare ale unui zăcământ de hidrocarburi sunt: vulcanii noroioşi, emanaţii de gaze, apariţia izvoare-lor de ţiţei, apariţia izvoarelor de apă sărate, sulfuroase etc., aflorimente de asfalte etc.
Dej, tuf de. Orizontul de tuf dacitic situat în Bazinul Transilvaniei, sub masivele de sare, şi care, la bază, conţine o bogată faună de globigerine. Acest tuf, împreună cu echiva-lentul lui din Subcarpaţii Munteniei şi din estul Olteniei, sunt considerate în mod con-venţional ca orizont limită între depozitele helveţiene şi cele tortoniene.
Delniţe. 1. Alunecări superficiale. 2. Fâşie îngustă de teren diferită de zona înconjură-toare (regionalism din Transilvania).
Deltă. (de la litera grecească =delta, a cărei formă de triunghi o au unele delte). Formă de acumulare aluvială caracteristică zonei de vărsare a unei ape curgătoare într-un lac (deltă lacustră) sau într-o mare sau ocean (deltă marină), care se formează din aluvi-unile aduse de această apă (de cele mai multe ori nisip şi pietriş mărunt şi mâl), când, prin cantitatea lor care se acumulează, depăşesc, acţiunea de spălare exercitată de maree, curenţi litorali şi valuri. Procesul acumulării aluviunilor are loc datorită scăderii rapide, până aproape de zero, a vitezei cursului de apă curgătoare la intrarea în lac sau mare, care prin aceasta îşi mic-şorează mult capacitatea de transport. Când materialul se depune în mare, submers, se formează o deltă submersă sau o bară. Structura caracteristică a depozitelor de deltă este reprezentată prin depuneri aluvionare cu stratificaţie foarte înclinată şi încrucişată, acoperite de depuneri orizontale de grosime mică. Deltele lacustre sunt favorizate de în-clinarea fundului lacului respectiv. Dacă în-clinarea este superioară unghiului de taluz al materialului respectiv în apă dulce, forma deltei este asemănătoare conului de dejecţie al unui torent. În caz contrar, formarea deltei este influenţată de viteza curentului fluvial şi de cantitatea de material solid transportat. Deltele marine, cele mai numeroase, se for-mează condiţionate de: densitatea apei ma-rine, superioară celei a apelor fluviale; acţi-unea de decantare şi de floculare, pe care apa sărată o exercită asupra părţilor coloidale transportate de apa fluvială; existenţa sau nu a fluxului şi refluxului, care împiedică for-marea deltelor; apoi, existenţa curenţilor marini litorali, care pot lua şi transporta ma-terialul adus de fluvii, în larg sau în lungul ţărmului, clădind cu el cordoane litorale (grinduri) şi izolând uneori lagune; mişcările oscilatorii negative ale ţărmului. Geomor-fologia deltelor este foarte complexă din cauza dublei acţiuni de acumulare şi de ero-ziune a fluviului şi a mării. Acumularea flu-viatilă se face în primul rând sub formă de grinduri, care separă între braţele deltei bălţi, lacuri, mlaştini. Acestea se colmatează în mod lent, la viituri, prin decantarea materi-alului aflat în suspensie. În perioada unor creşteri mai accentuate ale apelor fluviului, se produc rupturi în aceste grinduri, prin care se formează mici delte laterale. Către aval grindurile, din ce în ce mai puţin alimentate cu material aluvial, sunt mai joase şi mai fragile; difluenţele se multiplică, iar micile delte marginale, laterale devin din ce în ce mai numeroase, invadând cuvetele închise de cordoane litorale dinspre mare. Dezvoltarea deltelor are loc numai în timpul perioadelor calme deoarece, în timpul furtunilor, materi-alul transportat de fluviu este evacuat de valuri spre larg. Marile delte sunt localizate în mările şi golfurile mai mult sau mai puţin închise şi fără maree puternice (ex.: mările Neagră, Caspică, Mediterană, sau în golfu-rile Mexic, Bengal, Martaban, Thailandei, Tonkin etc.). În cele ce urmează sunt indi-cate suprafeţele câtorva delte (în km2): Gange-Brahmaputra (Bangladesh) = 80 000; Lena (Siberia) = 45 000; Mississippi (S.U.A.) = 30 000; Orinoco (Venezuela) = 24 000; Volga (Rusia) = 18 000; Amu-Daria (Uzbekistan) = 10 000; Dunărea (România) = 5 000; Ebru (Spania) = 400 km2. Suprafaţa deltelor este în continuă modificare, deoarece datorită pantei reduse şi intenselor procese de acumulare are loc o frecventă schimbare a poziţiei braţelor, iar datorită raportului variabil dintre acumulare şi spălare, unele sectoare ale deltei se retrag (ex. Delta Dunării la sud de braţul Chilia), iar altele înaintează (ex. Delta Dunării la gura braţului Chilia). În general toate deltele înaintează, mai mult sau mai puţin, în mare. Astfel: delta fluviului Mississippi înaintează cu 40-100 m/an; delta Padului (Italia), cu circa 70-80 ha/an (între secolele XVII şi XIX a înaintat cu 135 ha/an); deltele Nilului şi Dunării (4-12 m/an, iar braţul Chilia chiar mai mult, până la 100 m/an); etc. Formarea şi evoluţia sunt specifice fiecărui tip de deltă în parte, deosebindu-se în general în for-marea lor trei faze de evoluţie: faza de golf, faza de lagună sau de liman şi faza de deltă propriu-zisă, cu două subfaze: de deltă fluvi-atilă şi de deltă fluvio-maritimă. În funcţie de configuraţia ţărmului care se formează, de cantitatea aluviunilor aduse, de adâncimea mării în regiunea respectivă şi de direcţia şi intensitatea curenţilor litorali, se deosebesc: deltă lobată (răsfirată), cu două sau mai multe braţe principale, care înaintează repede în mare, datorită cantităţilor impor-tante de aluviuni transportate (ex.: la Ron, Volga etc.); deltă digitală sau digitiformă, care se formează când fluviul transportă o cantitate foarte mare de aluviuni care depăş-esc mult ritmul eroziunii şi depunerilor ma-rine (ex.: la fluviul Mississippi); deltă tri-unghiulară, care se întâlneşte la fluviile care se varsă în mare, în special printr-un singur braţ principal (ex.: delta Tibrului); deltă barată, care se formează când depunerea aluviunilor atinge zona adâncă şi curenţii litorali împrăştie aluviunile transportate de fluviu (ex.: delta Dunării, Nilului, Padului); deltă arctică, cu un mecanism de formare foarte complicat prin prezenţa sloiurilor de gheaţă transportate de fluvii şi care deter-mină creşteri divagante în zona de vărsare acoperită încă de gheţuri (ex.: la fluviile Lena, Indighirka, Mackenzie etc.). Delta Du-nării are trei braţe dezvoltate armonic (Chilia, Sulina, Sf. Gheorghe), care trans-portă anual circa 60-80 milioane de tone de aluviuni, pe care le depune pe malul braţelor, al gârlelor şi canalelor sau la gura de vărsare a braţelor în mare. Din suprafaţa acestei delte, circa 80% este aproape permanent acoperită de apă (mlaştini, bălţi, lacuri, japşe, privaluri, gârle şi braţele fluviului), iar restul de 20% constituie grindurile (fluviale, marine şi resturi ale uscatului predeltaic), din care cele mai joase sunt inundate temporar, în momentul viiturilor. Deltele sunt valorifi-cate în mod foarte diferit, deoarece ele nu oferă poziţii bune pentru aşezări portuare din cauza aluvionării intense; au suprafeţe în-tinse acoperite cu bălţi şi mlaştini şi sunt supuse inundaţiilor; terenurile agricole sunt încă limitate la unele grinduri desfăşurate în lungul braţelor fluviilor; populaţia este de regulă rară, ocupându-se în principal cu pescuitul şi cu valorificarea stufului. În Asia musonică însă deltele au făcut obiectul unor lucrări considerabile, executate de-a lungul mai multor generaţii, care au permis în raport cu condiţiile climatice şi geomor-fologice să se efectueze cel puţin două cul-turi irigate pe an. Cultura orezului a atras aici o populaţie agricolă foarte densă, cu peste 500-1 000 loc/km2.
Deltă de furtună. Deltă mică formată prin depunerile de nisip în spatele barierelor de corali, realizate de valuri pe timpul furtunilor foarte mari.
Deltă de lavă. Deltă care se naşte la vărsarea unui torent de lavă într-un lac sau mare (tipică în insulele Hawaii).
Deltă interioară (continentală). Conuri plate de dejecţie, îngemănate, cu aspect del-taic, formate în partea din aval a unui râu ce-şi pierde treptat apa prin evaporare şi infil-trare, în zonele semiaride.
Deltă mareică. Deltă care se naşte la capătul unui canal marin pe care se deplasează un curent mareic ce depune sedimente.
Deltă proglaciară. Deltă formată de torenţii proveniţi din gheţari, ce depun aluviuni în lacuri proglaciare sau glaciare.
Deluros. Regiune cu multe dealuri, cu relief accidentat.
Deluviu. (lat. deluo, deluere-a spăla). Pro-duse ale dezagregării şi alterării, coborâte din părţile superioare ale versanţilor şi depuse pe pante, ca urmare a proceselor de rostogolire, alunecare, spălare, creeping etc. Acumulările deluviale au altă structură şi compoziţie decât roca subiacentă, fiind con-stituite din fragmente cu granulometrie diferită şi cu slabă rotunjire a muchiilor şi prezentând o uşoară sortare a materialului şi o slabă diferenţiere petrografică, ca urmare a provenienţei lor din orizonturi de roci diferite. Se deosebesc: deluviu de munte, format în general din material argilos în care apar bucăţi colţuroase rezultate din dezagre-garea rocilor, şi deluviu de câmpie, format numai din material argilos, cu caracter ade-seori loessoid. Grosimea păturii deluviale depinde în primul rând de înclinarea mai mare sau mai mică a versanţilor, fiind tot-deauna mai mare pe porţiunile cu pantă mai slabă. Pantele acoperite cu material de altă natură decât cel al rocii subiacente se nu-mesc pante deluviale. Materialele de pe pantele deluviale au o stabilitate relativă, chiar când ele par bine consolidate prin procesele de solificare. Despăduririle, de-sţelenirile, extinderea arăturilor rău orien-tate, suprapăşunatul etc., activează foarte mult procesele de pantă, declanşând eroziune în suprafaţă şi în adâncime, care va duce în final la înlăturarea materialului deluvial şi la scoaterea din folosinţă a terenului. Sin. Dilu-viu. Este deci un material sedimentar detritic provenit în urma dezagregării şi alterării ro-cilor din părţile superioare ale versanţilor, transportat apoi şi depus pe pante, ca urmare a proceselor de rostogolire, alunecare, spălare etc.
Demografie. Ştiinţa care studiază populaţia umană, fenomenele şi procesele din cadrul acesteia sub aspectul evoluţiei numărului, mişcării naturale, structurii, mobilităţii teri-toriale, distribuţiei geografice şi pe medii de viaţă (urban şi rural) stabilind cauzele şi tendinţele în perspectivă ale acestora.
Dendrită. (gr. dendron-arbore). Concreştere arborescentă constituită dintr-un mare număr de indivizi ce aparţin unei aceleiaşi specii minerale cristaline şi care se formează prin depuneri caracteristice în unele roci (ex.: dendritele de psilomelan din şisturile crista-line din Munţii Highiş (Zarandului) şi din granitul de la Turcoaia-jud. Tulcea; cele de cupru nativ din mina de la Altân-Tepe din jud. Tulcea; de aur din filoanele de la Roşia Montană-jud. Alba etc.).
Dendroclimatologie. Metodă de studiere a climatelor din trecut (paleoclimate) bazată pe cercetarea schimbărilor anuale ale grosimii inelelor de creştere ale arborilor. Autorii americani şi scandinavi au arătat, de exemplu, că pădurile de esenţă tare care acopereau regiunile boreale din mileniul IV şi până în mileniul II î.e.n. corespund unui climat cald şi uscat.
Dendroidea. (gr. dendron-arbore, eidos-formă). V. sub Graptoliţi.
Denisipare. Operaţie prin care se înlătură depunerile de aluviuni mijlocii (nisip) de pe fundurile bazinelor de apă.
Denitrificare. Procesul de transformare biologică a nitraţilor şi nitriţilor din sol, în urma căruia rezultă compuşi mai puţin oxi-daţi (nitriţi în primul caz), amoniac sau chiar azot gazos liber. Denitrificarea este produsă de unele bacterii facultativ anaerobe (ex.: Baccillus denitrificans, Bacterium pyo-cyaneus etc.), care împreună cu alte micro-organisme (ex.: ciuperci, actinomicete etc.) din solurile neaerate, îmbibate cu apă (ex.: în solul orezăriilor), folosesc pentru oxidarea substanţelor organice hidrocarbonate, pentru respiraţie etc., oxigenul din molecula nitraţi-lor, respectiv a nitriţilor. Compuşii gazoşi rezultaţi, amoniacul şi azotul liber, se pierd în cea mai mare parte în atmosferă. Procesul este mai energic în solurile forestiere (de pădure) decât în cele agricole şi are drept consecinţă scăderea fertilităţii solului. V. şi Nitrificare.
Denivelare. Diferenţă de nivel între două unităţi morfologice limitrofe; accident de teren pozitiv (ex., movilă) sau negativ (ex., crov) pe o suprafaţă relativ plană.
Densitatea aerului. Raportul dintre masa unui volum de aer (exprimat în grame) şi unitatea de volum respectivă (metru cub). Densitatea aerului uscat la temperatura de 0oC şi la presiunea de 760 mm coloană de mercur (la nivelul mării şi la 45o lat.) a fost calculată de fizicianul Regnault (1810-1878) şi este de 1 292,78 daN-3/m3. Densitatea aerului depinde concomitent de: presiunea, temperatura şi umiditatea sa. Presiunea la rândul ei variază în raport cu altitudinea, precum şi cu umiditatea şi temperatura aeru-lui, iar umiditatea aerului (saturarea cu va-pori de apă) variază în raport cu temperatura. Aerul umed, din cauza forţei elastice mari a vaporilor de apă, este mai uşor decât aerul uscat, iar aerul cald, mai rarefiat, este mai uşor decât aerul rece (care este mai dens). În afară de aceasta, aerul cald poate absorbi o cantitate mai mare de vapori de apă, ceea ce va contribui în plus ca să fie mai uşor decât aerul rece (care are o capacitate redusă de a absorbi umezeala).
Densitatea fragmentării reliefului. Rapor-tul dintre lungimea văilor de pe un teritoriu şi suprafaţa acestuia, exprimat de obicei în km/km2. Se calculează în moduri diferite (metoda profilelor, sau raportul L/S). Sin. Fragmentare orizontală, Ritmul fragmentării reliefului.
Densitatea oraşelor. Numărul unităţilor ur-bane raportat la un anumit teritoriu. Se ex-primă în unităţi la 100 km2. A nu se con-funda cu densitatea urbană (a populaţiei).
Densitatea populaţiei. Raport aritmetic în-tre populaţia unui teritoriu şi suprafaţa aces-tuia; indicator utilizat în analiza diacronică şi sincronică a repartiţiei şi intensităţii popula-ţiei unui teritoriu dat. Densitatea populaţiei se exprimă de regulă în loc/km2. În cazul densităţii populaţiei urbane şi al densităţii fizi¬ologice se exprimă în loc/ha, suprafaţa de referinţă fiind spaţiul urban, respectiv su-prafaţa cultivabilă.
Densitatea reţelei hidrografice. Raportul dintre lungimea reţelei hidrografice, în totali-tate sau de un anumit tip (permanentă, in-termitentă etc.), de pe un teritoriu şi su-prafaţa acestuia (notă: la fragmentarea relie-fului se iau în calcul văile, iar aici lungimea apelor curgătoare).
Densitatea rocii. Masa unităţii de volum a rocii, inclusiv lichidele şi gazele conţinute în porii acesteia. Se notează cu  şi se exprimă în g/cm3. Raportul dintre greutatea rocii şi volumul ei se numeşte densitate medie, iar raportul dintre greutatea substanţei minerale şi volumul rocii poartă numele de densitate mineralogică.
Dentalium. (gr. dentalium-brăzdar de plug). Animal marin din încrengătura Mollusca, clasa Scaphopoda, frecvent în formaţiunile terţiare din Eocen şi actuale. A fost găsit în ţara noastră în formaţiunile tortoniene din Bazinul Beiuşului (jud. Bihor) şi la Lăpugiu (jud. Hunedoara).
Denudaţie. (lat. denudare-a dezgoli, a dez-veli). Proces complex de nivelare a reliefului sub acţiunea agenţilor externi, prin care ma-terialul alterat, dezagregat şi erodat de pe culmi şi de pe versanţi, este transportat şi depus în regiunile mai coborâte. Apele de şiroire, ca şi cele din albiile torenţilor, pâraielor şi râurilor, alunecările şi surpările, gheţarii montani etc., contribuie în cel mai înalt grad la erodarea reliefului şi la îndepăr-tarea materialului erodat sub impulsul acţi-unii forţei de gravitaţie. Acţiunea de nivelare a reliefului are loc prin îmbinarea acţiunii de denudare a agenţilor externi cu acţiunea de depunere în regiunile joase a materialului îndepărtat din regiunile mai înalte. Procesele de denudare acţionează antagonist, dar con-comitent, cu mişcările de ridicare a scoarţei. Dacă denudaţia acţionează într-un ritm mai lent decât mişcarea de ridicare a scoarţei, rezultă o înălţare a reliefului în regiunea re-spectivă şi invers, dacă denudaţia este mai activă decât mişcarea de ridicare, relieful va fi distrus, creându-se o peneplenă (v.). În cazul mişcărilor de subsidenţă, denudaţia încetează lăsând loc acumulărilor care pot atinge grosimi mai mici sau mai mari, în raport cu amploarea mişcărilor respective. Interacţiunea dintre procesele de denudaţie şi mişcările scoarţei (forţele endogene) are loc la scară diferită, în timp şi spaţiu diferit, pre-cum şi în sensuri şi cu amplitudini variabile. De pe urma interacţiunii lor s-au născut ac-tualele forme de relief de pe suprafaţa Pământului. A. Penck a calculat că denudaţia face să coboare în medie suprafaţa globului terestru cu 8 cm în 1 000 de ani.
Deplasări de teren. Termenul are două sen-suri: 1. Deplasări în masă (sens larg). 2. De-plasări bruşte (numai alunecări, prăbuşiri, torenţi noroioşi).
Deplasări în masă. Mişcarea maselor com-pacte de roci sau de dezagregări, sub impul-sul gravitaţiei.
Deplasări individuale. Particule de rocă, mari sau mici, care se deplasează pe o pantă în virtutea gravitaţiei, de obicei în locuri fără vegetaţie (stânci, blocuri).
Depopulare. Proces de reducere a numărului populaţiei unei regiuni, mai rar al unei ţări. Cauza poate fi sporul migratoriu şi/sau natu-ral negativ. Este tipic pentru unele regiuni agricole.
Depozit (depozit geologic). Material de natură detritică, organogenă, eruptivă sau cosmică, acumulat sub acţiunea de transport şi depunere a agenţilor modificatori externi, în anumite depresiuni ale scoarţei (lacuri, mări şi oceane etc.). Sedimentele respective rămân fie sub forma în care au fost depuse (ex.: depozitele de pietriş, de nisip etc.), fie sunt consolidate şi diagenizate devenind roci. După modul de formare, se deosebesc: depozite eluviale (rămase pe loc), reprezen-tate prin grohotişuri, laterite etc.; depozite de versant (subdivizate în: deluvii, coluvii şi proluvii); depozite detritice (la care materi-alul a fost transportat din locul de formare), din care fac parte roci ca: pietrişurile, con-glomeratele, nisipurile, argilele, marnele, gresiile etc.; depozite saline (depuse prin precipitaţie chimică), caracterizate prin cristalinitate şi reprezentate prin sare gemă, gips, silvină etc. şi depozite biogene (de pre-cipitaţie biochimică), din care fac parte: cal-carele, diatomitele, fosforitele, cărbunii, ţiţeiul etc. După mediul geografic în care s-a produs depunerea, se deosebesc: depozite continentale, care pot fi: terestre (depozite eoliene (loess adus de vânt), de deşert, de stepă, eluviale, proluviale şi deluviale, vul-canice, speleene, glaciare (morene), niveo-eoliene (praf depus pe zăpadă şi rămas pe loc după topirea acesteia), de terasă (stratul alu-vionar al acesteia) etc.) şi acvatice (depozite lacustre, fluviale sau aluviale (v). Aluviuni, fluvio-glaciare (aduse de torenţi glaciari şi provenind în parte din morene), de izvoare, mlăştinoase); depozite marine, care după locul şi condiţiile de formare pot fi: depozite lagunare, salmastre, de deltă, litorale, neritice, batiale şi abisale; depozite epiconti-nentale (depuse în mări de mică adâncime), între care amintim: depozite de calcare, de cretă, de diatomit, cărbunoase etc., larg răspândite în ţara noastră în Podişul Mold-ovenesc, sudul Dobrogei, Bazinul Transil-vaniei, Câmpia Română etc. Sin. Depozit sedimentar. Sub denumirea de depozit geo-logic se mai înţelege şi materialul sedimen-tar, acumulat şi consolidat în profilul geo-logic al scoarţei, acoperit de formaţiuni mai noi, care-l împiedică de a mai fi supus denu-daţiei (ca de ex.: depozitele oligocene acoperite de aluviuni actuale). Depozitele corelate sunt cele care provin dintr-o formă de eroziune ce s-a excavat concomitent.
Depresiune. (lat. depresio-adâncitură, formă adâncă). Formă de relief complexă, de di-mensiuni variabile, situată la un nivel mai coborât decât relieful înconjurător. Termenul se foloseşte azi în mod generalizat pentru orice formă de relief negativă, indiferent de dimensiune şi de geneză. Aşa, de exemplu, se foloseşte termenul de depresiune pentru şesul Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului etc., alături de micile excavaţii întâlnite pe formaţiunile de loess cunoscute sub numele de crovuri. Depresiunile încon-jurate de munţi se numesc depresiuni intra-montane; cele situate la periferia munţilor, depresiuni submontane; cele situate între munţi şi dealurile subcarpatice, depresiuni subcarpatice, iar cele situate între culmile dealurilor, depresiuni intracolinare. După origine, depresiunile pot fi: depresiuni tec-tonice, formate în urma mişcărilor negative ale scoarţei (ex.: Bârsei, Petroşani, Haţegului, Beiuş-Vaşcău, Zarand-Gurahonţ etc.); depresiuni de baraj vulcanic, închise între munţii vulcanici şi relieful înalt înveci-nat (ex.: Ciucului, Giurgeului, Maramureşu-lui etc.); depresiuni de eroziune, modelate prin acţiunea de denudaţie a agenţilor externi şi cu deosebire a apelor continentale curgă-toare (ex.: Jijiei, Câmpulung Moldovenesc, Rucărului, Slănic etc.); depresiuni sub-secvente, care sunt forme tipice de depresi-uni de eroziune, dezvoltate la contactul ro-cilor de rezistenţă diferită, din care cauză au formă asimetrică. Tot ca "depresiuni" sunt considerate şi culoarele dintre dunele mari-time sau cele dintre dunele continentale, pre-cum şi unele forme carstice: dolinele, poljele (poliile) etc. După înfăţişarea reliefului de pe fundul depresiunilor, se deosebesc: depresi-uni cu aspect de câmpie (ca de ex.: Bârsei = Braşovului, Făgăraşului, Haţegului, Ciucului etc.) şi depresiuni cu aspect deluros (ex.: Loviştei, Maramureşului, Dărmăneştilor etc.). Mai nou, depresiunile sunt clasificat mai variat, după origine, structură etc. Ast-fel, în unităţile montane există: depresiuni intermontane (închise de ramuri muntoase, ex.: Transilvania), depresiuni intramontane (în interiorul unei ramuri sau a unui masiv muntos, ex.: Depresiunea Petroşani), depre-siuni periferice (la marginea unui munte), depresiuni golf (care pătrund în munte sub forma unor golfuri larg deschise spre exte-rior). Similare sunt şi: depresiuni intracoli-nare (între dealuri), submontane (la poala muntelui şi închise de dealuri sau de podiş), depresiuni de baraj vulcanic (Ciucului), de-presiuni tectonice (create printr-o mişcare negativă ce realizează fie un graben sau cu-loar tectonic, fie un sinclinal, sau o cal-deiră). Opus depresiunilor tectonice sunt depresiunile de eroziune, care se pot com-bina cu cele tectonice şi dau depresiuni ero-zivo-tectonice (sau tectono-erozive). Cate-goria de depresiuni închise (total) cuprinde pe cele de origine glaciară, carstică, eoliene, de tasare. În structurile monoclinale apar depresiuni subsecvente (ortoclinale), periferice (la contactul cu muntele), numite, pe total, şi depresiuni structurale. Depresi-unile periferice sunt adesea şi depresiuni de contact (create la contactul unor roci moi cu altele dure); când o rocă dură barează depre-siunea în aval, ea devine depresiune suspen-dată (ex.: Depresiunea Petreşti din spatele Cheilor Turzii). După relieful lor dominant, depresiunile mai pot fi: deluroase, câmpuri (Braşov), cu piemonturi (Haţeg), podişuri interioare; sau, după altitudine: joase, medii, înalte etc. Depresiune abisală sau groapă abisală (fosă).
Depresiune barică. V. Ciclon.
Depresiune barică ecuatorială. V. Calm ecuatorial.
Depresiune internă. Zonă de scufundare a scoarţei terestre, în general cu contur închis, mărginită de falii periferice, situată în interi-orul unui sistem de orogen şi în care s-au depus, uneori în grosimi foarte mari, de-pozite sedimentare în care predomină forma-ţiunile lacustre şi salmastre (ex.: Bazinul de subsidenţă al Transilvaniei, ce a fost un lac al Mării Panonice, în care sedimentele ating o grosime până la 5 000 m).
Depresiune oceanică. Formă închisă şi neregulată, mărginită de pantele line ale ta-luzului continental, situată la adâncimi mai mari de 4 000 m. Oceanul Planetar are peste 20 de depresiuni repartizate aproape în nu-măr egal în cele trei mari oceane. Părţile cele mai adânci ale Oceanului Planetar situate pe marginea bazinelor oceanice, având forme alungite şi adâncimi mai mari de peste 6 000 m, se numesc gropi, ulucuri abisale sau fose (ex.: groapa Filipinelor, Marianelor, Japo-niei, Tonga, Kermadek etc.).
Depresiunea Aleutinelor. Centru de acţiune atmosferică din vecinătatea Aleutinelor, evi-denţiat pe hărţile barice medii, datorită frecvenţei mari a ciclonilor care se formează ori se adâncesc în această regiune a Oceanu-lui Pacific.
Depresiunea din Sahara. Câmp de presiune scăzută care predomină vara în Africa de Nord, datorită încălzirii excesive a suprafeţei active şi a aerului de deasupra.
Depresiunea Islandeză. Centru de acţiune atmosferică localizat pe hărţile barice medii în apropierea Islandei şi determinat de frecvenţa mare a ciclonilor care se formează sau se adâncesc în această regiune a Atlan-ticului.
Deraziune. Acţiunea de eroziune mecanică exercitată de o masă de roci sfărâmate, sau de o parte mai groasă a păturii de alterare, ce se deplasează lent pe o pantă, asupra rocilor de dedesubt, pe care le toceşte, sau le îndoaie spre aval. Creează văiugi de deraziune. Fenomenul a mai fost numit coraziune (W. Penck), precum şi îndoirea capetelor de strat.
Derea. Vale, vâlcea, pârâu mic sau gârlă de obicei cu apă permanentă (regionalism în Dobrogea).
Derezneak. Formaţiune de arbuşti cu Prunus spinosa, Amygdalus nana, Spirea sp., în regiunile stepice ale Rusiei, Ucrainei etc.
Deriva continentală. (lat. derivare-a devia, a abate). Deplasarea laterală, în diferite di-recţii, a continentelor, înainte de ocuparea poziţiei lor actuale, rezultate din fragmen-tarea unui uscat continental unic (Pangea sau Urkontinent), format din Sial, care ar fi existat în trecutul geologic îndepărtat al Pământului (în Paleozoic şi anume în Car-bonifer). Deplasarea acestora, urmare a rota-ţiei planetei noastre şi a atracţiei exercitate de aştri, s-ar face pe subtratul relativ plastic, vâscos, format din rocile bazice (Sima) ale unui ocean unitar (Panthalassa). Unele blo-curi de uscat au rămas mai mult în urmă, de-plasându-se spre vest faţă de mişcarea de rotaţie a Pământului şi sub influenţa acelei-aşi forţe se deplasează şi dinspre poli spre ecuator. Deplasarea continentelor s-a făcut mai repede sau mai încet, ceea ce a dus la apariţia oceanelor şi la configuraţia actuală a globului terestru. Această ipoteză a fragmen-tării continentelor dintr-un tot unitar (ipoteza translaţiei sau a derivei continentelor) a fost elaborată, în 1912, de geofizicianul şi ge-ologul meteorolog german Alfred Wegener (1880-1930), plecând de la asemănarea, re-spectiv suprapunerea aproape perfectă a ţăr-murilor orientale ale celor două Americi cu ţărmul occidental al Euro-Africii, de la con-statarea că majoritatea formaţiunilor ge-ologice pe cele două ţărmuri sunt identice, că aceleaşi fosile de plante şi de animale carac-terizează aceste terenuri separate, că aceleaşi fenomene climatice (în special glaciaţii), par a le fi afectat în trecut. Această ipoteză a avut de la început mulţi partizani şi mulţi adversari. Dacă asemănarea ţărmului Americii în dreptul Braziliei, cu scobitura golfului Guineii, în care se potriveşte (ase-mănare remarcată încă din secolul al XVII-lea de filozoful englez Bacon), este foarte concludentă, dacă Antarctica se intercalează ca o pană între vârful Americii de Sud şi vâr-ful Africii, este mai greu de spus acelaşi lu-cru despre alăturarea Australiei, Indiei, Madagascarului şi Antarcticii. După discuţii care au durat aproape 50 de ani, cu argu-mente pro şi contra, ipoteza pare a primi astăzi confirmări ştiinţifice greu de tăgăduit. Astfel, descoperirea lanţurilor de munţi submarini vulcanici de pe fundul Oceanului Planetar, constatarea schimbării poziţiei polilor (curba de migraţie a Polului Nord întocmită pentru America de Nord este la vest de curba europeană, ceea ce demon-strează îndepărtarea Americii de Nord de Europa), constatarea alipirii continentelor deplasate (o dublă rotire prealabilă a Europei în raport cu Africa şi una asemănătoare a Americii de Nord, în raport cu cea de Sud, şi îmbinarea perfectă a lor la curba batimetrică de 1 000 m), datele furnizate de seismologie şi de topografia fundului mărilor (cele două Americi se deplasează de Euro-Africa cu 2 cm pe an; California se detaşează de conti-nentul american cu 5 cm; Spania se de-plasează uşor spre nord spre golful Biscaya; etc.) sunt argumente preţioase în sprijinul ipotezei derivei continentale. La aceasta se adaugă măsurarea precisă a deplasării conti-nentelor cu ajutorul laserului retroreflector, plasat pe Lună de echipajul navei spaţiale "Apollo-12", care permite măsurarea depla-sării unor puncte de pe suprafaţa Pământului cu aproximaţie de 10 cm. Un ultim argument al existenţei unui continent comun (America de Sud-Africa, continentul Gondwana) este rezultatul cercetărilor prof. J. Dönges şi W. Harder, de la Universitatea din Turbinque, care au descoperit în apele râului Yewa (din sud-estul Nigeriei) un vierme din familia Amphinelidae (Nesolichtus africanus) care parazitează pe Gymnarchus niloticus (un peşte electric de apă dulce), rudă cu Neso-lichthus janickii, care parazitează în apele Amazonului, pe Arapaima gigas (cel mai mare peşte de apă dulce). Teoria lui Wegener a devenit actuală pe baza descoper-irilor efectuate în ultima vreme în domeniul geofizicii, paleoclimatologiei, paleontolo-giei, geologiei, paleomagnetismului etc. Sondajele efectuate de nava oceanografică americană "Glomar Challenger" în Oceanul Atlantic în anul 1969 au dus la concluzia că şi în prezent America se depărtează de Euro-Africa, datorită expansiunii fundului oce-anic, de o parte şi de alta a marii despicături a scoarţei terestre ("Great Rift Valley") care brăzdează prin mijloc Atlanticul. Sin. (engl.) Drift. V. şi Structura în plăci. Această teorie a căpătat în prezent noi fundamentări şi noi confirmări prin teoria tectonicii globale. V. Tectonica plăcilor.
Derivă litorală. Curenţi în lungul ţărmului, determinaţi de valurile cu direcţie oblică pe ţărm, care transportă lateral aluviuni şi sedi-mente de pe plaja submersă, modificând-o în permanenţă.
Derivat, relief. V. Relief.
Derocare. Operaţia prin care sunt sfărâmate rocile stâncoase în cursul dezvelirii unui zăcământ care urmează să fie exploatat în carieră. Se execută cu mijloace miniere obişnuite: perforatoare, explozivi etc.
Deruralizare. Etapă în dezvoltarea aşezărilor rurale, de modernizare şi diversifi-care a profilului lor economic, şi prin acestea se îndepărtează de imaginea clasică (aşezări cu funcţie exclusiv agricolă).
Desalinizare. Levigarea sărurilor din orizon-turile superioare ale solurilor saline şi trans-portul acestora mai în adâncime, în urma coborârii nivelului apelor freatice, minerali-zate sub adâncimea critică, fie datorită co-borârii nivelului de bază al eroziunii cur-surilor de apă, fie prin plantarea de arbori în perdele. Pentru împiedicarea acestui proces, care se produce, de cele mai multe ori, în regiuni cu relief vechi, se recomandă tratarea solului respectiv cu gips. Deci, desalinizarea este procesul de îndepărtare parţială sau to-tală a sărurilor solubile din sol sub influenţa factorilor naturali sau antropici. Sin. Desără-turare.
Descentralizare. Acţiune de transferare în afara centrelor urbane supraîncărcate a unor întreprinderi industriale (descentralizare in-dustrială), comerciale sau servicii (descen-tralizare terţiară). În unele ţări înalt urbani-zate şi industrializate descentralizarea este piatra unghiulară a politicii de amenajare a teritoriului. Tot descentralizării îi este asimi-lată şi crearea de noi centre urbane în aprop-ierea metropolelor.
Deschidere de strat. Apariţia la zi a rocilor din subsolul unei regiuni, fie în mod natural (v. Afloriment), fie artificial, cu ocazia exca-vaţiilor executate la drumuri în debleu, la tuneluri, în carieră etc.
Descompunerea rocilor. V. Alterare, şi Al-terarea rocilor.
Descuamare. (lat. squama-solz, mătreaţă). Dilatarea şi contractarea rocilor de la su-prafaţa Pământului, ca urmare a alterării me-canice a lor, sub acţiunea îngheţului şi dezgheţului, în regiunile în care sunt difer-enţe mari de temperatură între zi şi noapte (ex., în deşerturi). Deci, descuamarea este un proces de dezagregare combinată cu alterare, prin care se îndepărtează de la suprafaţa rocii bucăţi mici de tipul solzilor sau cojilor, groase de cel mult câţiva cm şi cu suprafaţa de câţiva decimetri pătraţi.
Descuamare sferoidală. Procesul de rotun-jire al unor blocuri de granit sau roci simi-lare, ce devin sferoidale prin desprinderea unor plăci concentrice, la început prin des-cuamare în zonele mai colţuroase, apoi prin exfoliere, respectiv desfacerea unor plăci de tipul coajei de portocală.
Desecare. Procesul de reducere şi îndepăr-tare a apei de pe anumite suprafeţe, în vede-rea cultivării lor; asecare.
Desene periglaciare. Apariţia unor desene sau figuri la suprafaţa solului, sub efectul proceselor de îngheţ-dezgheţ, prin gruparea variată a pietrelor sau a unui tip de vegetaţie (uneori ambele), în formă de poligoane, cer-curi sau aliniamente. Există două categorii de desene periglaciare, în funcţie de pantă. Pe suprafeţele orizontale apar poligoane de pietre de forme şi mărimi variate: evazate (când pietrele periferice sunt dispuse ca un pavaj împlântat uşor într-un material fin), înrădăcinate (când pietrele sunt adunate şi stau de obicei pe muchie); poligoane de tun-dră (când sunt din cuvertură vegetală), sau poligoane de pământ (fără vegetaţie); poli-goane îmbucate (în interiorul celor mari apar desene mai mici), de obicei sub formă de cercuri de pietre, roze de pietre (cu câte un bloc mai ridicat pe centru); muşuroaie de pământ (mici ridicături de noroi, realizate printr-o împingere în sus a molisolului, cam 0,20 cm); soluri înmugurite (microridicături izolate, acolo unde lipseşte covorul vegetal). Când movilele (de până la 1 m) apar de sub un covor vegetal care este aproape continuu, atunci ele se numesc muşuroaie înierbate (thufur, în islandeză; marghile, în română). A doua categorie este cea de pe pante, unde desenele se alungesc către aval şi apar: poli-goane alungite şi mai ales soluri striate. Este vorba de benzi longitudinale compuse din pietre sau vegetaţie, ce alternează cu altele din materiale fine, care adesea sunt şi denu-date, apărând sub forma unor dâre de vege-taţie şi dâre minerale (de pământ). Sin. Fi¬gu¬ri periglaciare, Soluri periglaciare, Soluri poligonale, Soluri striate.
Deshidratare. V. sub Diageneză.
Desilicifiere. Alterarea silicaţilor primari, care după ce pierd bazele pe care le conţin în reţeaua cristalină pierd şi ionii de siliciu. Se elimină acid silicic instabil, din care o mică parte formează, cu bazele pierdute, silicaţi alcalini solubili, îndepărtaţi în soluţie, şiar, repectiv, silicaţi alcalino-pământoşi insolu-bili, iar altă parte trece în silice coloidală hidratată care, adeseori, se depune ca un gel amorf, aproape de locul de formare.
Desmin. (gr. desme-snop, legătură). Mineral din grupul zeoliţilor întâlnit în unele cavităţi sau pe crăpăturile rocilor magmatice efuzive, uneori şi în filoane metalifere hidrotermale. În ţara noastră apare asociat mineralizaţiilor legate de şisturile cristaline şi de magma-tism, la: Muncelul Mic, Crăciuneşti, Ţebea, Ruda-Barza, Stănija, etc. (jud. Hunedoara), Moldova Nouă, Oraviţa-Ciclova Română, Ocna de Fier, Ruschiţa etc. (jud. Caraş-Severin), Băiţa, Ciucea, Valea Drăganului etc. (jud. Bihor) etc. Sin. Stilbit.
Desmoceras. Amonit caracteristic formaţi-unilor cretacice inferioare şi medii. Este ştiut în ţara noastră din Cretacicul inferior din Valea Muierii (jud. Argeş).
Despăduri. A tăia o pădure dintr-o regiune; a defrişa.
Despicarea rocilor. Proprietatea rocilor de a se desface (în mod natural sau artificial) după anumite suprafeţe determinate (plan de stratificaţie, plan de şistuozitate, fisuri da-torită rupturilor), suprafeţe de obicei neregu-late. Despicarea naturală a rocilor este acti-vată de mişcările tectonice, de construcţii grele, de acţiunea apei, de şocuri violente, de tasări ale terenurilor, de explozii prea puter-nice etc.
Destindere adiabatică. Creşterea volumului aerului atmosferic ca urmare a scăderii pre-siunii sale, fără schimb de căldură cu mediul înconjurător. Procesul se produce cu consum mare de energie, ceea ce determină o scădere a temperaturii aerului (1oC la 100 m în aerul umed nesaturat) până la condensarea va-porilor de apă din atmosferă. După ce a fost atinsă starea de saturaţie, scăderea tempera-turii se mai face mai încet (cu 0,65o la fie-care 100 m altitudine). Destinderea adia-batică acţionează continuu prin coborârea temperaturii până când aerul devine saturat, condensând surplusul de vapori de apă sub formă de precipitaţiil. Deci, destinderea adiabatică înseamnă creşterea volumului unui gaz, datorată scăderii presiunii şi având ca efect răcirea lui, fără cedare de căldură către mediul înconjurător.
Desţelenire. Ararea sau desfundarea unui teren de păşune sau fâneaţă spre a fi luat în cultură.
Deşert. (lat. desertus-nelocuit). Regiune aridă cu precipitaţii foarte slabe, mult infe-rioare evaporării potenţiale, lipsită în general de vegetaţie, de faună şi de populaţie, consti-tuită din vaste întinderi acoperite cu nisip (erguri) sau cu pietre (hamade). După condi-ţiile termice, cantitatea şi repartiţia anotim-puală a precipitaţiilor, se deosebesc: deşer-turi tropicale şi subtropicale, cu veri foarte calde şi fără ierni reci (Sahara, Arabic, Thar, deşerturile Australiei etc.) numite şi deşer-turi calde; deşerturi temperate şi reci, cu amplitudini mari termice, cu ierni reci (ex.: deşerturile Turanului, Gobi, Patagonia) nu-mite deşerturi reci; deşerturi costiere, cu slabe amplitudini termice (ex.: deşerturile chilian = Atacama, namibian); deşerturi de altitudine (ex.: Tibet, Bolivian). Sin. Pustiu.
Deşertic, relief. Relieful regiunilor aride şi semiaride, care cuprinde atât relieful modelat în prezent cât şi pe cel format în alte condiţii morfoclimatice. Procesele morfologice actu-ale se dezvoltă pe fondul lipsei aproape to-tale de vegetaţie şi sol; domină suprafeţele stâncoase, rocile dezgolite şi nisipurile, iar ca procese: deflaţia, coraziunea, dezagrega-rea, alterarea, şiroirea şi torenţialitatea. V. Dună, Eolian, Glacis, Pediment, Hamadă.
Detersie. V. Glaciodislocare.
Detracţie. V. Glaciodislocare.
Detritic, orizont. Care este compus din de-tritus (v.). Geologie: rocă sedimentară compusă din detritus mobil sau cimentat.
Detritus. (lat. deterere-a face pulbere, a pisa). Material rezultat din sfărâmarea şi dis-trugerea rocilor din scoarţa terestră sub acţi-unea agenţilor modificatori externi. Poate fi: detritus mineral (rezultat din alterarea fizică sau chimică a rocilor preexistente), constituit din elemente cu dimensiuni variate (de la praf până la blocuri), sau detritus organic (rezultat din dezagregarea şi descompunerea cochiliilor, a scheletelor de animale şi plante etc.). Depunerea detritusului mineral dă naş-tere depozitelor detritice care, după mărimea elementelor libere constitutive, se împart în: psefite (pietrişuri), psamite (nisipuri) şi pe-lite (praf sau mâl), care prin consolidare dau roci detritice, respectiv: conglomerate (când pietrişul este rotund) sau brecii (când piet-rişul este colţuros), gresii (nisip), loessuri, argile şi marne.
Deuteriu. Izotop al hidrogenului prezent în natură (în apele oceanelor şi mărilor, în râuri şi ape subterane) în proporţie de 1 atom deu-teriu la circa 5 000 atomi hidrogen.
Deuteromorfoză. (gr. deuteros-al doilea, morphe-formă). Înseamnă schimbarea formei cristalelor mineralelor, datorită proceselor mecanice şi chimice la care acestea sunt su-puse. După natura procesului respectiv, se deosebesc: forme tectomorfice (coroziunea magmatică), forme litomorfice (soluţii apoase), forme schizomorfice (procese cata-clastice), forme clastomorfice (denudaţia) şi forme neomorfice (oricare dintre formele anterioare regenerate de zone de creştere secundară).
Deversor. 1. Canal prin care se revarsă pre-aplinul unui curs de apă-deversor de viitură. 2. Un prag în formă de U larg, creat artificial pe cursul unei ape pentru a forţa întreaga cantitate de apă să se verse pe deasupra sa fără a fi influenţată de panta din aval. Forma deversorului permite calcularea debitului în orice moment prin citirea nivelului apei pe scara înălţimilor de pe deversor.
Deviaţia vântului. Devierea direcţiei vântu-lui, către dreapta în emisfera nordică şi către stânga în emisfera sudică, sub influenţa forţei Coriolis.
Devonian. (de la numele Comitatului Dev-onshire din Anglia, unde Murchinson şi Sedgwick l-au studiat, pentru prima oară, în 1839). A patra perioadă a Paleozoicului, care începe cu dispariţia graptoliţilor, odată cu apariţia goniatiţilor şi a brahiopodului Pen-tameris, şi se termină cu apariţia brahiopodu-lui Productus, a amonoideului Peryciclus, a primilor stegocefali şi a criptogamelor vas-culare mari. A durat circa 50 milioane de ani. Începând cu Devonianul, pe întinsul continentului Nord-Atlantic se stabileşte o climă caldă şi uscată, apropiat de cea care există astăzi în Maroc şi în Mesopotamia. Din punctul de vedere petrografic, formaţi-unile devoniene sunt caracterizate prin: gre-sii şi conglomerate de culoare roşie (Gresia veche roşie = Old red sandstone), răspândite în cadrul Insulelor Britanice, Peninsula Scandinavă şi o parte a Platformei Ruse, zona Mării Baltice; depozite grezo-şistoase, fosilifere, în sudul Angliei, în Ardeni, în ma-sivele vechi, Bretania, Boemia; depozite fine, de mare adâncă, pe unele locuri meta-morfozate, etc. în sudul Franţei, Masivul Central, Pirinei, Vosgi, Alpii Carnici, Sar-dinia ş.a, şi depozite de primul tip (Old red sandstone) şi de tipul geosinclinal în Plat-forma Rusă şi în Munţii Urali. Din punctul de vedere paleontologic Devonianul este o perioadă de trecere de la viaţa de apă la viaţa de uscat. Formele de viaţă sunt în general asemănătoare celor din Silurian, dar fauna, deşi bogată, nu prezintă încă un progres în-semnat pe scara evoluţiei. Unele genuri dis-par (ex., graptoliţii), altele sunt în regresiune (ex., trilobiţii), iar altele abia îşi fac apariţia (ex., amonoideele). Apar peştii dipnoi (ex. Dipterus) şi ganoizi (ex.: Holoptychus, Oste-olepis etc.), se dezvoltă selacienii şi dispar peştii placodermi. Ca fosile caracteristice sunt de menţionat: tetracoralierul Calceola sandalina şi tabulatul Pleurodyctium prob-lematicum; brahiopode extrem de multe (genul Spirifer, cu multe specii, Uncites griphus, Stringocephalus burtini, Rhyn-chonella cuboidea); cefalopodele goniatitice, ca Goniatites intumescens şi Clymenia undu-lata; Ichtyostega, primul batracian tetrapod, cunoscut din estul Groenlandei; etc. În ceea ce priveşte flora, psilophytalele, apărute încă din Silurian, au o dezvoltare mare şi se întâl-nesc în cadrul turbăriilor silicificate din nor-dul Scoţiei (genurile Hornea, Rhynia, Psilo-phyton), apoi în Belgia, Irlanda şi în conti-nentul America de Nord. Este cunoscută flora cu Archaeopteris, formată din cripto-game vasculare (filicale, ecvisetale şi lico-podiale), reprezentată prin Archaeopteris, Neuropteris, Sphenophyllum, Lepidodendron etc., în legătură cu care au apărut probabil şi primele insecte neuroptere şi hemiptere. Răspândirea Devonianului, în afară de zona europeană amintită, este întâlnită pe toate continentele. În Asia apare din Munţii Altai până în insulele mării siberiene, din Uralul de Sud până spre catena muntoasă a Tian-Şan-ului, apoi în China de Sud, în Myanmar şi în regiunea geosinclinalului himalayan. Devonianul se mai întâlneşte: în Africa, în Maroc, în nordul Saharei, în Republica Af-rica de Sud; în Australia, în regiunea sud-estică, în provincia Victoria şi în insula Tasmania; în America de Nord, în Munţii Stâncoşi, în sudul Canadei, în Munţii Appa-lachi etc. În ţara noastră, Devonianul este reprezentat: în partea de NV a Dobrogei, în Munţii Măcin, de-a lungul braţului Sf. Gheorghe (între Tulcea şi Mahmudia) etc. Formaţiunile devoniene conţin importante substanţe minerale utile. Astfel: ţiţei (în regi-unea munţilor Appalachi, în Ontario şi Indi-ana din S.U.A.; în Bolivia şi Argentina; în nordul Rusiei, şi anume în sud-vestul munţi-lor Timan); fosfat de calciu (la Nassau şi Lahm, în Germania); argint, plumb şi mercur (la Almaden, în Spania); zinc şi fier (în Westfalia); fier (în Terra Nova, munţii Ar-deni, Hess-Germania, Stiria-Austria etc.); câteva zăcăminte de huilă şi antracit.
Dezagregare. (lat. di(s)-fără, agregare-unire). Sfărâmarea sau fragmentarea rocilor în bucăţi mai mari sau mai mici, fără schim-barea compoziţiei lor chimice, sub influenţa unora dintre agenţii modificatori externi, şi mai ales, a diferenţelor mari de temperatură, a îngheţului, respectiv dezgheţului repetat, a apei infiltrate prin fisuri, sub influenţa acţi-unii mecanice a gheţarilor, a vântului şi a apelor de şiroire, a rădăcinilor de plante etc. Sub influenţa căldurii şi datorită diferenţelor dintre coeficienţii de dilatare a mineralelor componente, rocile, în general rele conducă-toare de căldură, se încălzesc şi se dilată (mai mult în pătura superficială), iar la răcire se contractă, aceasta producându-se mai rapid la exterior decât în interior. Tensiunile care se produc prin repetate dilatări şi con-tractări duc la dezagregare, fenomen frecvent în deşerturi, unde temperatura între zi şi noapte variază între +80o şi sub 0oC. În cazul îngheţului şi dezgheţului (gelivaţie), proces mai intens în regiunile cu îngheţ peren, în regiunile polare şi subpolare şi în cele cu climat alpin şi subalpin, dezagregarea se produce prin intermediul apei, care prin îng-heţ îşi măreşte volumul şi lărgind golurile prin care a pătruns favorizează dezagregarea. Materialele rezultate în procesele de deza-gregare se numesc grohotişuri, întâlnite pe pantele versanţilor (în ţara noastră în Făgă-raş, Parâng, Retezat, Piatra Craiului, Rodna etc.), iar dacă dezagregarea ajunge la miner-alele componente (dezagregare granulară), arene (ex.: dezagregarea granitului în cuarţ, feldspat şi mică; dezagregarea gresiei în granule de nisip; etc.).
Dezalcalizare. Alterarea şi transformarea silicaţilor primari din sol, în urma pierderii treptate a cationilor Ca++, Mg++, K+, Na+, prin hidratare şi schimb cu ionii H+ din apă.
Dezatenuare. Procesul prin care apa albiei minore în perioada de creştere a undei de viitură trece în luncă şi bălţi şi apoi este res-tituită în perioada de descreştere a aceleiaşi unde.
Dezechilibre geomorfologice. Situaţie în care relieful evoluează prin procese geomor-fologice noi sau mai intense ca de obicei şi care nu sunt în concordanţă armonioasă cu sistemul biopedoclimatic, ducând la dis-trugerea vegetaţiei, solului, scoarţei de alter-are.
Dezechilibru regional. Fenomene naturale sau influenţate de om ce duc la dezechilibru în geosistemul regional (o întreagă regiune geografică) cu efecte economice negative importante, cum ar fi: înaintarea deşertului peste stepă sau silvostepă, excese de umidi-tate sau secete prelungite şi repetate, defri-şări în masă cu declanşarea de alunecări sau alte procese de eroziune a solului, salinizări ş.a.
Dezgheţ. Topirea zăpezii şi gheţii, datorită creşterii temperaturii aerului şi solului la şi peste 0oC.
Diabaz. Rocă magmatică paleovulcanică (preterţiară), efuzivă, uneori filoniană, având compoziţia chimică şi mineralogică a bazal-tului, în care piroxenii sunt de obicei trans-formaţi în hornblendă şi clorit, iar plagio-clazii în sassurit şi albit. Are structură ofitică tipică (plagioclazii formează bastonaşe neregulate, în interstiţiile cărora se găsesc augit, clorit şi epidot), culoare brună-verzuie, din cauza augitului transformat hidrotermal în clorit, greutate volumetrică 3 t/m3 şi rezis-tenţă la compresiune 1 800-2 600 daN/cm2. Diabazele au erupt în Paleozoic şi Mezozoic, formând curgeri întinse, filoane mari etc., cu separaţii uneori columnare, mai frecvent ra-diale şi concentrice. Solurile formate pe dia-baze sunt bogate în fier, lutoase, cu humifi-care activă, bogate în substanţe nutritive, foarte fertile, excelente pentru cele mai exi-gente plante. Diabazele sunt utilizate (varietatea cu granulaţie mare) ca piatră spartă sau ca pavele pentru drumuri, iar varietăţile cu hornblendă, cu bobul mai mic, care se şlefuiesc, servesc la confecţionarea de plăci comemorative. Diabazele sunt foarte răspândite în Rusia, Scandinavia, Boemia, Anglia, America de Nord, Africa de Sud etc. În ţara noastră apar în Maramureş, în Munţii Apuseni (Munţii Zarandului şi Munţii Metaliferi) şi în Dobrogea de Nord (curgerile de pillow-lava dintre Isaccea şi Niculiţel).
Diablastică, structură. (gr. dia-prin, între, blastos-ochi, mugure). V. sub Rocă.
Diaclază. (gr. dia-prin, klasis-spărtură). Cră-pătură în roci, de obicei cu deschidere mică, formată prin presiune sau răcire, şi la care compartimentele respective, de o parte şi de alta a planului de ruptură, nu s-au deplasat unul faţă de altul. Suprafaţa de diaclazare este plană în rocile competente (calcare, gre-sii etc.) şi curbă în cele incompetente (marne, argile etc.). După poziţia planului de diaclazare în raport cu stratificaţia sau cu şistozitatea, se deosebesc următoarele tipuri: diaclaze direcţionale (paralele), transversale (perpendiculare) şi oblice. După cum s-au format, se deosebesc: diaclaze de tensiune, provocate de scăderea volumului rocilor (ex.: separarea în coloane hexagonale a ba-zaltelor de la Racoş, Detunata etc.); cră-păturile în blocuri pentagonale, produse în argile prin uscare etc.), de cupluri de forţe (ex.: crevasele din masa gheţarilor) şi de ten-siuni tectonice (ex.: crăpăturile din partea superioară a unor masive granitice) şi dia-claze de forfecare, produse de cupluri de forţe sau de compresiune şi care prezintă uneori mici urme de deplasare. În rocile sedimentare diaclazele sunt perpendiculare sau oblice pe planele de sedimentare, pe când în granite şi unele roci cristaline sunt de obicei curbe (şi duc la separarea de blo-curi rotunde). Dispunerea şi densitatea dia-clazelor dintr-o rocă se numeşte diaclazaj. Studiul diaclazelor are o deosebită impor-tanţă ştiinţifică teoretică (cercetări de tec-tonică analitică, morfologică şi cinematică) şi importanţă practică, în urmărirea minerali-zaţiilor utile, în cercetarea infiltraţiilor prin medii fisurate, în stabilirea condiţiilor de armare în subteran etc.
Diaftoreză. Proces de adaptare a rocilor metamorfice de la un grad de metamorfism mai pronunţat la condiţiile unui meta-morfism mai puţin pronunţat (ex.: roci de mezozonă şi catazonă pot fi transformate în roci de epizonă). Se dezvoltă în zonele de intensă dislocaţie, în care a fost activă circu-laţia unor soluţii metamorfozante. Rocile care au suferit fenomenul de diaftoreză se numesc diaftorite (ex.: unele filite sau şisturi cu clorit derivate din micaşisturi sau gnaisuri din Carpaţii Meridionali, sau gnaisul trans-format în filite, observate de Becke, în 1909, în Munţii Alpi). Sin. Metamorfism retrograd, Retromorfism.
Diageneză. (gr. dia-prin, genesis-naştere, apariţie). Totalitatea transformărilor fizice, chimice, mineralogice, de structură şi de tex-tură, pe care le suferă sedimentele depuse la temperatura şi presiunea joasă de la su-prafaţa Pământului, după ce au pierdut legă-tura cu mediul în care s-au format şi până la forma lor actuală, definitivă, ca roci. Diageneza se produce fără schimbări esen-ţiale în compoziţia sedimentelor. Princi-palele aspecte ale procesului de diageneză sunt: compactizarea, în care sub presiunea materialului depus deasupra sedimentele se tasează, îşi micşorează volumul (ca urmare a reducerii porozităţii şi pierderii apei, ex.: argilele de la 40-50% la 5%); dizolvarea, respectiv decimentarea parţială sau totală (după cum sedimentele sunt omogene sau neomogene) a depozitelor care conţin săruri solubile din regiunile superficiale ale scoarţei (ex.: gresiile calcaroase sunt trans-formate în nisipuri prin dizolvarea cimentu-lui calcaros sub acţiunea apei încărcate cu CO2; loessul este transformat în lehm etc.); hidratarea, adică absorbţia de apă în molecula constituentă (ex., transformarea anhidritului în gips); oxidarea unor compuşi minerali de fier, mangan etc., din rocile cal-caroase, grezoase etc., din regiunile superfi-ciale ale scoarţei, ce produc coloraţie roşietică sau negricioasă a sedimentelor re-spective (pălăria de fier); deshidratarea, când apa legată chimic sau absorbită este eliminată din sediment (ex.: opalul trece în calcedonie, gipsul în anhidrit, limonitul în hematit, etc.); cimentarea, cel mai important aspect al diagenezei, care are loc în general în zonele mai profunde ale scoarţei, unde stagnează apele încărcate cu substanţe min-erale şi unde aceste minerale (în special cal-car, dioxid de siliciu etc.) se depun în porii rocii sau în jurul elementelor detritice, con-solidând sedimentul respectiv (ex.: nisipul se transformă în gresie, pietrişul în conglomerat etc.); concreţionarea, caz special al cimen-tării, care constă în concentrarea unei anu-mite substanţe în unele goluri ale rocilor, formând germeni de cristalizare (ex.: con-creţiunile calcaroase din loess = păpuşile de loess; concreţiunile silicioase din creta seno-niană de la Murfatlar (Basarabi)-jud. Con-stanţa; concreţiunile lenticulare de silice din menilite; concreţiunile de mangan din argila roşie abisală; concreţiunile de mangan din argila roşie abisală; silexul din unele şisturi argiloase; etc.); dolomitizarea, care are loc şi azi în unele recife calcaroase şi constă în îmbogăţirea calcarului cu carbonat de mag-neziu, fie prin solubilizarea şi antrenarea unui procent din calcit, fie prin unele reacţii între calcar şi sărurile de magneziu din apa mării; silicifierea (substituirea carbonatului de calciu prin silice în cazul schimbării al-calinităţii soluţiei); calcitizarea (adică înlo-cuirea unor minerale sau resturi organice, sub acţiunea soluţiilor hidrotermale cu bi-carbonat de calciu, prin calcit); încărbu-narea, adică îmbogăţirea în carbon a sedi-mentelor organice, care se produce într-un mediu lipsit de oxigen (v. Cărbune); bitu-minizarea (v.); formarea fosforitelor (fosfaţi de calciu) din fosfatul tricalcic care se găs-eşte în scheletul vertebratelor; reducerea sulfaţilor sub acţiunea unor bacterii; piritiza-rea, caracteristică fundului bazinelor acva-tice neaerisite (mediu reducător cu H2S), în care unele minerale sau resturi organice sunt înlocuite cu pirită; formarea glauconitului (v.); etc.
Diagnoza solului. Operaţie de definire şi denumire a solurilor.
Diagramă. Reprezentare grafică ce în-făţişează în mod schematic şi variat un obiect, un fenomen, o corelaţie între două sau mai multe mărimi, sau curba trasată de un aparat cu înregistrare grafică. Diagramele sunt folosite în toate disciplinele geografice.
Diagramă adiabatică. Diagramă cu sistem de coordonate rectangulare, constituită pe baza datelor sondajelor aerologice, în care se înscriu caracteristicile stării aerului (ex.: pre-siunea şi temperatura, volumul specific şi presiunea, altitudinea şi temperatura etc.). Diagrama adiabatică serveşte la determi-narea temperaturii medii virtuale, a su-prafeţelor izobarice, a variaţiei caracteristi-cilor aerului în cazul proceselor adiabatice, a particularităţilor stratificării verticale etc.
Diagramă meteorologică. Diagramă în-scrisă de peniţa unui aparat înregistrator (termograf, barograf, hidrograf, pluviograf etc.), prin care se reprezintă variaţiile în timp ale temperaturii (termogramă), presiunii (barogramă), umidităţii (higrogramă), pre-cipitaţiilor (pluviogramă) etc. Diagrama uti-lizată pentru reprezentarea stării termodi-namice a unei particule de aer definită de presiunea, temperatura şi umiditatea ei sau de alte variabile care depind de ea se nu-meşte diagramă termodinamică.
Dialag. Varietate de augit (v.), caracteristic gabroului. A fost găsit în Silezia, în Munţii Alpi, în Apenini etc. În ţara noastră se găs-eşte în gabroul de la Iuţi (din sudul Banatu-lui), în peridotitele din Carpaţii Meridionali etc.
Diamant. (gr. adamas-invincibil, de neîn-vins, din cauza durităţii şi rezistenţei sale foarte mari faţă de agenţii fizici şi chimici). Varietate de carbon nativ (C). Se formează în roci magmatice ultrabazice de adâncime (ex., peridotite, kimberlite etc.) în condiţii de presiune şi de temperatură înalte, întâlnindu-se, rar, în unii meteoriţi şi, frecvent, în aluvi-unile formate prin dezagregarea rocilor dia-mantifere. Este întrebuinţat ca piatră preţio-asă, la tăierea sticlei, a porţelanului. Varietă-ţile impure: bortul (v.), ballasul (v.) şi car-bonado (v.) precum şi diamantele mici (dia-mantele industriale) sunt folosite pentru ar-marea uneltelor de foraj, ca abrazivi etc. Zăcăminte mari de diamante se găsesc în: Africa de Sud (pe râul Vaal, în Transvaalul de sud-est, pe ţărmul sud-vestic african etc.), în India, Brazilia (Minas Gerais), Venezuela, Congo, Angola, Guyana, Kalimantan, Aus-tralia, Iakuţia (Rusia) etc. Printre diamantele mari cunoscute, de valori inestimabile, sunt: Koh-i-Noor (care după tradiţie a fost purtat de un erou din Mahabharata şi care astăzi este în tezaurul coroanei engleze); Orlov (199,6 carate; 1 c. = 0,2 g), dat de un prin-cipe rus, în 1772, Ecaterinei a II-a; Marele Mogol, care aparţine şahului Iranului; Re-gentul (136 c.); Steaua Sudului, găsit în Bra-zilia (în 1853); Steaua Africii de Sud, găsit în Transvaal (în 1896); Excelsior (969,5 c.), găsit la Jagersfontein (în 1893); Victoria (457 c.); Cullinan, găsit în Transvaal (în 1905), unul dintre cele mai mari diamante cunoscute (3 025,75 c.) etc.
Diapir. (gr. dia-prin, peirein-a străpunge). Cută anticlinală, caracterizată prin prezenţa unui sâmbure de roci plastice (în principal sarea, apoi gipsul şi argilele îmbibate cu so-luţii alcaline) care străbat rocile acoperi-toare. Diapirele apar fie asociate cu proce-sele de cutare (în care sarea este diapirizată nu numai de diferenţa de plasticitate şi den-sitate faţă de rocile înconjurătoare, ci şi de mişcările tectonice), cum sunt diapirele din ţara noastră, fie independent de aceste procese (ex.: în regiunea Emba, în regiunea Gulf Coast-S.U.A. etc.). La diapire, stratele din sâmbure sunt verticale sau aproape verti-cale, iar cele periferice au înclinări care scad foarte repede. Elementele unui diapir sau ale unei cute diapire sunt: sâmburele de stră-pungere, cutat dizarmonic faţă de rocile în-conjurătoare pe care le bolteşte; complexul din acoperiş (boltă), format din roci mai noi, de grosime mică, străpunse sau nu de sâm-bure; complexul din flancuri, redresat uneori la verticală sau chiar dat peste cap, dacă sarea a evazat la suprafaţă şi complexul din pat, mai puţin cunoscut din cauză că este la mare adâncime şi nu a fost atins de foraje. După faza de dezvoltare, se deosebesc: diapire incipiente, unde sarea a început stră-pungerea acestora şi diapire exagerate, unde sarea a ridicat până la verticală stratele, le-a rupt şi a reuşit să ajungă la suprafaţă. Din cauza plasticităţii şi a presiunii suportate, sarea diapirelor prezintă deformări (încreţi-turi, îngroşări, laminări etc.). Pentru prima dată, fenomenul diapirismului a fost studiat, în legătură cu formaţiunile de sare şi ţiţei în zona dealurilor subcarpatice din Muntenia (Moreni, Gura Ocniţei), în care sarea for-mează nucleul cutelor, iar ţiţeiul se află în flancurile acestora, de către geologul român L. Mrazec (1867-1944), care este şi autorul termenului de cută diapiră (1915). În ţara noastră, diapirele se întâlnesc atât la exteri-orul lanţului carpatic, de la Cacica (jud. Suceava) până în regiunea Ocnele Mari, cât şi în exteriorul acestuia, în Bazinul Transil-vaniei, unde sunt cunoscute zăcămintele de sare de la Ocna Mureşului, Ocna Sibiului, Praid etc. Sin. Cută diapiră. Se vorbeşte şi de un diapirism granitic, când magma respec-tivă străpunge strate sedimentare.
Diaspor. (gr. diaspor-dispersiune, datorită faptului că prin încălzire decrepită şi se fărâmiţează în particule mici). Oxid natural hidratat de aluminiu, format pe cale hidro-termală metasomatic, la contactul calcarelor cristaline cu rocile magmatice intruzive şi uneori, cu rocile metamorfice (împreună cu corindon, muscovit, rutil etc.). În cantităţi mari se găseşte în zăcămintele de bauxită, format pe cale sedimentară, în parageneză cu hidrargirit, boehmit etc. A fost descoperit în secolul al XVIII-lea în Munţii Ural. Este folosit la fabricarea refractarelor diasporice, şi cu adaos de 70% alumină (refractare su-peraluminoase) la căptuşirea cuptoarelor de ciment şi var. Se găseşte în Rusia (Ural), în Uzbekistan, în Insula Naxos (Grecia), la Chester (Massachusetts-S.U.A.), în Franţa, Italia etc. În România apare în zăcămintele de bauxită de la Remeţi (Munţii Apuseni).
Diastem. Intervalul de timp dintre depunerea unui depozit de sedimente şi depunerea de-pozitului imediat următor, în care se schimbă condiţiile de sedimentare care vor duce la individualizarea noului depozit.
Diastrofism. (gr. diastrofe-răsucire, defor-mare). Teorie mobilistă (v.) care atribuie geneza fenomenelor de eroziune şi a for-melor care rezultă din aceasta, deformărilor sau cutărilor lente ale scoarţei terestre. Prin diastrofism s-a putut explica, în unele cazuri, etajarea teraselor fluviatile şi formarea plat-formelor de eroziune. Diastrofismul se opune atât teoriilor fixiste (v. Fixism), cât şi catastrofismului (teoria deformărilor bruşte).
Diatomea. Alge microscopice, unicelulare. Sunt plante de apă dulce, salmastră şi ma-rină, în special de regiuni reci, trăind fie pe-lagic, formând, împreună cu alte alge, fito-planctonul marin sau de apă dulce, fie ben-tonic (în mâlul de pe fundul apelor, pe plantele acvatice sau la suprafaţa diferitelor obiecte din apă), la adâncimi de maximum 300-400 m. Cunoscute din Jurasicul inferior, sunt frecvente în Cretacic, dar marea lor dezvoltare au avut-o în Terţiar, când, prin acumularea frustulelor lor silicioase, au dat naştere la diatomit (v.). Menţinându-se până azi aproape neschimbate, ele nu au dat fosile caracteristice, dar studiul lor a permis tragerea de concluzii paleooceanografice foarte valoroase. Sin. Bacillariaceae.
Diatomit. Rocă sedimentară organogenă, silicioasă, alcătuită în cea mai mare parte din frustule de diatomee, amestecate cu sfărâmături minerale de origine terigenă (cal-car, argilă, oxizi de fier şi de aluminiu etc.). Este o rocă poroasă, uşoară şi friabilă, de culoare albă. Zăcămintele cunoscute sunt de vârstă terţiară şi chiar cuaternară. În ţara no-astră diatomitul se găseşte, în formaţiuni de vârstă daciană, la Filia (jud. Braşov), la Pătârlagele (jud. Buzău), la Tăuţi (în Banat), la Racoşul de Sus (jud. Braşov), la Adam-clisi (jud. Constanţa) etc. Are întrebuinţări multiple. În germană se numeşte kiselgur.
Diatremă. Coş vulcanic prin care lava iese la zi, străpungând exploziv rocile sedimen-tare respective. Se formează fie un con vul-canic, fie o simplă depresiune circulară, în formă de pâlnie (ascuţită sau evazată), cu un lac în mijloc (maar). Diatrema este deci un coş (puţ) rezultat prin explozii de gaze (uneori cu puţină lavă) care se prelungeşte la suprafaţă cu un mic crater ce nu se ridică deasupra reliefului din jur şi se umple cu apă, formând un lac denumit maar (în regi-unea Eifel-Germania).
Diceras. Gen fosil de lamelibranhiat pachio-dont, din grupul Rudiştilor, cu cochilie groasă. Caracteristic pentru Jurasicul supe-rior şi pentru Cretacic, este cunoscut în ţara noastră prin specia Diceras arietinum, din formaţiunile jurasice din Munţii Apuseni şi din Cretacicul inferior de la Hârşova (jud. Constanţa).
Dickit. Mineral argilos din grupul caolinitu-lui (v.). Este întâlnit frecvent ca mineral hidrotermal de temperatură joasă şi, mai rar, ca element constituent al argilelor refractare.
Dictyonema. Graptolit colonial. Este ştiută în Silurian (Dictyonema flabelliforme), ur-mele ei întâlnindu-se, rar, până în Carbon-ifer. În ţara noastră a fost identificată în şis-turile verzi din Dobrogea.
Didacna. Lamelibranhiat. Specia Didacna subcarinata este cunoscută din Ponţianul şi din Dacianul inferior din zona exterioară a Carpaţilor. Sin. Monodacna, Pontalmyra.
Didelphys. Mamifer marsupial primitiv, unul dintre ultimele mamifere care au trăit pe continentul european până în Acvitanian. O specie a acestui mamifer, asemănătoare cu Sariga actuală, descoperită de paleontologul francez G. Cuvier în gipsurile din Montmar-tre (Paris), l-a condus la enunţarea principiu-lui corelaţiei dintre organe.
Diferenţiere magmatică. Totalitatea proce-selor geologice prin care, din aceeaşi masă magmatică iniţială, cu caracteristici fizice şi chimice bine definite, iau naştere roci di-verse, cu compoziţii diferite din punctele de vedere chimic şi mineralogic, formând fie un corp unic, fie corpuri distincte. Diferenţierea magmatică se produce fie înainte de înce-perea cristalizării magmei (prin acţiunea gravitaţiei, datorită căreia părţile compo-nente ale magmei cu o densitate mai mare se concentrează spre niveluri inferioare, iar constituenţii mai uşori, spre părţile supe-rioare; prin diferenţa de temperatură în rez-ervorul magmatic, care este mai ridicată în centrul acestuia decât în părţile marginale, adică prin difuziune şi convecţie; prin misci-bilitatea limitată, respectiv prin licuaţia unor componenţi ai magmei, mai ales a silicaţilor şi sulfurilor), fie odată cu începerea cristalizării magmei (prin cristalizare frac-ţională, respectiv formarea în interiorul magmei a unor centre de cristalizare, în jurul cărora se adună substanţele corespunzătoare unui anumit interval de solidificare; prin gravitaţie, care la începutul fenomenului ac-ţionează în acelaşi fel ca în cazul diferenţi-erii în magma topită, cu timpul formându-se o ţesătură de cristale, din spaţiile căreia magma reziduală, încă neconsolidată, este expulzată şi împinsă în alte părţi; prin trans-portul cristalelor formate spre părţile supe-rioare sau chiar externe ale rezervorului magmatic de către bulele de gaze formate în momentul în care tensiunea vaporilor masei reziduale scade şi cristalele aderă la aceştia). O formă mai deosebită de diferenţiere mag-matică este asimilarea (v.). În procesul de diferenţiere se formează unele concentraţii de magnetit, ilmenit, titomagnetit, cromit, pirotină cu nichel etc. (ex.: cromitul din ser-pentinele din regiunea Plavişeviţa din Banat; titomagnetitul ca şi pirotina din gabrourile de la Căzăneşti şi Ciungani, din jud. Hunedo-ara; etc.).
Difluenţă. (lat. difluere-a se răspândi prin curgere). Ramificarea (despletirea) unei ape curgătoare în două sau în mai multe braţe, numite difluenţi, care nu se mai unesc între ele înainte de a se vărsa într-o apă mai mare. Difluenţele de proporţiile cele mai mici au loc pe spinarea conurilor de dejecţie, iar cele mai mari, la vărsarea fluviilor în mare, când se formează deltele. O difluenţă de tip spe-cial este despletirea cursului Orinoco-ului (Venezuela) în două braţe, în amonte de lo-calitatea Pedra Lais. Braţul stâng, numit Casiquiare, se îndreaptă spre SSV, către Rio Negro, iar braţul drept îşi continuă drumul tot sub numele de Orinoco. Un alt exemplu de difluenţă, de astă dată temporară, este cazul râului Logone din statul Ciad, care, datorită regimului sezonier al precipitaţiilor, are variaţii mari de nivel şi de debit, vărsând în perioada creşterilor o parte din apele sale (circa 150 m3/s) înspre râul Mayo Kebbi, afluent al fluviului Bénoué. Este un exemplu care indică o captare iminentă în favoarea nivelului de bază oceanic, difluenţa menţinându-se maximum 15-20 de zile pe an. Tot difluenţă (difluenţă glaciară) este divizarea unui gheţar de vale în două ramuri care coboară de o parte şi de alta a unui in-terfluviu stâncos numit karling (custură).
Difracţia luminii. Perturbare în propagarea lineară a luminii care determină o succesiune de benzi luminoase şi întunecate dispuse în jurul sursei de lumină, sub formă de inele, benzi şi pete. Apare când lumina trece pe lângă obstacole sau prin orificii cu dimensi-uni asemănătoare lungimilor de undă ale ra-diaţiilor respective şi generează fenomene fotometeorologice cum sunt: curcubeul, glo-ria, inelul lui Bishop etc.
Difracţie. V. Val.
Difuză, şiroire. V. Şiroire.
Difuzia radiaţiei solare. Împrăştierea, prin abateri repetate, a radiaţiei solare, de către moleculele gazelor ce compun atmosfera (difuzie moleculară exercitată asupra ra-diaţiilor cu lungimi de undă mai mici decât diametrul moleculelor) şi particulele solide sau lichide în suspensie (difuzie totală exer-citată asupra tuturor radiaţiilor, indiferent de lungimea lor de undă).
Difuziune. Fenomenul de mişcare spontană a particulelor de mărime ionică sau molecu-lară, care permite amestecarea omogenă a două substanţe. Difuziunea poate avea loc: în faza solidă (în roci şi cristale, în jurul con-turelor granulelor minerale), în faza lichidă sau în fază gazoasă. În cristalele minerale difuziunea este mai redusă (în cristalele per-fecte) sau mai accentuată (în cristale imper-fecte), viteza fenomenului fiind propor-ţională cu gradientul de concentraţie (schim-barea concentraţiei cu distanţa) şi cu coefi-cientul de difuziune (adică o constantă pen-tru fiecare mineral).
Dig. Construcţie hidrotehnică de piatră, de pământ sau de beton, executată în lungul malului unui curs de apă, al unui lac sau al unei mări ori îndreptată spre larg şi care serveşte la apărarea malurilor ori a porturilor de acţiunea apei şi a curenţilor.
Digitaţie. (lat. digitus-deget). Dedublarea pânzelor de şariaj marcate de cute-solzi mai dezvoltate. Se deosebesc de pânzele de şariaj propriu-zise prin faptul că faciesurile depo¬zi¬telor sincrone, din compartimentele formate, nu sunt mult diferite.
Dihotermie. (gr. dikha-separat, în două părţi, thermos-cald). Stratificaţie termică intercalată a apelor oceanice sau ale lacurilor de tipul cald-rece-cald sau rece-cald-rece. Stratificaţia termică cald-rece-cald o fost observată prima dată de L. Collet la lacul Ritom (Elveţia), în ziua de 3 iulie 1904, iar cea de tipul rece-cald-rece, de către explora-torul F. Nansen, în apele Oceanului Arctic, la sud de insulele Spitzbergen. Stratul de apă caldă situat la circa 150 m între stratele de apă rece de la suprafaţă şi din adâncime se datoreşte pătrunderii apelor calde ale curen-tului Nord-Atlantic (Gulfstream) sub apele reci şi mai puţin dense de la suprafaţa Oceanului Arctic.
Diluviu. (lat. diluvium-potop). V. Deluviu.
Diluvium. Termen mai vechi pentru sub-diviziunea inferioară a Cuaternarului (Pleis-tocen) când au avut loc glaciaţiunile şi inter-glaciaţiunile. Sin. Glaciar.
Dimorfism. (gr. di(s)-dublu, morphe-formă). Proprietatea unor minerale de a cristaliza în două forme cristaline deosebite, fie ale ace-luiaşi sistem, fie, dimpotrivă, aparţinând la sisteme diferite. Ex.: carbonatul de calciu (rombic în aragonit, romboedric în calcit); sulfura de fier (cubică în pirită, rombică în marcasit); carbonul pur (cubic în diamant, hexagonal în grafit); sulful (rombic sub 95,5oC şi monoclinic peste această tempera-tură); sulfura de zinc (cubică în blendă şi hexagonală în wurtzit) etc. Proprietăţile for-melor dimorfe variază de la o formă la alta, iar rezistenţa la acizi este mai mare pentru formele mai simetrice (ex.: pirita este mai greu atacată de acizi decât marcasitul).
Dinamometamorfism. (gr. dynamis-forţă, meta-după, morphe-formă). Procesul de transformare distructivă a rocilor sedimen-tare şi magmatice în şisturi cristaline (roci metamorfice), în zonele de mişcare ale scoarţei terestre. Transformările sunt carac-terizate prin efecte milonitice (îndoire, crăpare sau măcinare a rocilor), prin re-cristalizări ale mineralelor şi prin împingerea maselor cristaline spre suprafaţă. În ţara no-astră, granitele de Pricopan (jud. Tulcea), granitele şi granodioritele din Carpaţii Me-ridionali (Parâng, Retezat), din Munţii Apuseni (Highiş din Munţii Zarandului) etc., au fost puternic afectate de dinamometa-morfism.
Dinanţian. (de la numele localităţii Dinant din Belgia, denumire propusă de mineralogul şi geologul francez A. de Lapparent). Etajul inferior al Carboniferului de facies marin, caracterizat printr-o bogată faună de brahio-pode (Productus giganteus, P. semireticula-tus, Spirifer tornacensis), blastoidee (Pen-tremites florealis, P. sulcatus), amonoidee (Pericyclus princeps, Glyphioceras, Bey-richoceras), foraminifere (Fusulinella), tri-lobiţi (Phillipsia mucronata), coralieri (spe-cii de Zaphrentis, Kleistopora etc.) etc. Foarte răspândit în Europa (în vestul şi sudul continentului şi în partea centrală şi de est a Rusiei), este cunoscut, ca dezvoltare tipică, în Anglia, Franţa, Belgia, în Masivul Renan din Germania etc.
Dinophlagellata. Organisme marine, unice-lulare, din încrengătura Thallophyta, impor-tante în planctonul oceanelor actuale. Au fost găsite ca fosile încă din formaţiunile jurasice (ex., în marnele jurasice, în unele silexuri cretacice, în fosforitele oligocene, în şisturile bituminoase kimmeridgiene, în ar-gilele eocene etc.), datorită membranei celu-lozice, chitinoase. Printre genurile cunoscute din Mezozoic până azi sunt: Peridinium şi Gymnodium.
Dinosaurieni. (gr. deinos-groaznic, îngrozi-tor, sauros-şopârlă). Reptile superioare, nu-mai fosile, cele mai mari animale terestre cunoscute, care au trăit în era mezozoică (din Muschelkak până în Danian), fiind adaptate la diferite moduri de hrană (carnivore, erbi-vore etc.). Se împart în ordinele: Saurischia (Sauripelvieni), cu forme carnivore şi cu sta-ţiune bipedă (ex.: Compsagnatus, de mări-mea unei pisici; Tyranosaurus, până la 14 m; Megalosaurus etc.) şi forme erbivore, patru-pede (ex.: Brachiosaurus, Diplodocus, Bron-tosaurus etc., care atingeau până la 25 m lungime şi 25 t greutate), Ornithischia (Avipelvieni), cu forme bipede sau patru-pede, erbivore (ex.: Iguanodon, cu staţiune bipedă şi gâtul lung; Stegosaurus, cu corpul acoperit cu o armură osoasă de plăci sau de spini; Triceraptos, cu coarne etc.). Ordinul Ornithischia nu se cunoaşte în Triasic. În afară de resturi de schelete (unele descoperite în întregime, ca de exemplu, grupul mumifiat din Cretacicul Americii de Nord), de la dinosaurieni s-au găsit şi ouă fosilizate (ex., în deşertul Gobi) şi urme de paşi.
Dinotherium. (gr. deinos-groaznic, therion-animal). Mamifer fosil din ordinul Probos-cidienilor, care a trăit în Miocen şi Pliocen, în Europa, Asia şi Africa şi a avut ultimul reprezentant, probabil cu forme mari, până în Cuaternarul inferior din Etiopia. Primul reprezentant al genului, găsit în Miocenul din Franţa, este Dinotherium cuvieri. În ţara noastră, la Mânzaţi (jud. Vaslui), geologul român Gregoriu Ştefănescu (1838-1911) a descoperit în anii 1890-1894, aproape întreg, cel mai mare exemplar cunoscut pe glob, Dinotherium gigantissimum Gr. Stef., care se găseşte montat la Muzeul de Ştiinţe Naturale "Grigore Antipa" din Bucureşti.
Diopsid. (gr. di(s)-dublu, opsis-apariţie). Metasilicat natural de calciu şi magneziu (CaMgSi2O), din grupa piroxenilor mono-clinici, care constituie elementul melanocrat al rocilor magmatice bazice şi ultrabazice (piroxenite, gabrouri, peridotite etc.), fiind întâlnit uneori şi în formaţiuni metasomatice de contact. Constituie o importantă serie izo-morfă, împreună cu hedenbergitul (v.). Când se găseşte în cristale mai mari, bine dezvol-tate, se foloseşte ca piatră semipreţioasă. A fost găsit în Rusia (la Ahmatovskaia), în Italia (în calcarele marmoreene de pe Monte Somma-Vezuviu), în Austria, apoi în Penin-sula Scandinavă, S.U.A. În ţara noastră este cunoscut: în şisturile cristaline mezozonale din munţii Preluca, Parâng, Vâlcan, Godeanu; în zona de contact a banatitelor de la Ocna de Fier, Oraviţa-Ciclova Română etc. (jud. Caraş-Severin); la Văcăreni, Măcin, Greci şi Turcoaia (jud. Tulcea); în masivele Bihor şi Vlădeasa (din Munţii Apuseni), la Băiţa şi Pietroasa-Budureasa (jud. Bihor), la Ditrău (jud. Harghita) etc.
Dioptaz. (gr. dia-prin, optazia-vedere, deoarece deseori clivajul mineralului se poate vedea prin transparenţă). Silicat hidratat de cupru, format împreună cu car-bonaţii de cupru (malachit, azurit) în "pălăria" zăcămintelor de cupru, prin alter-area sulfurilor respective. Varietăţile cu cristale mari sunt întrebuinţate ca pietre semipreţioase, iar celelalte, ca minereu de cupru. Dioptazul a fost întâlnit la Altin-Tiube, în Kazahstanul central, (de unde în anul 1780 neguţătorul cazac Aşirop a adus cristale mari, foarte multă vreme luate drept smaralde), în bazinul fluviului Niari (R. P. Congo), în regiunea Podişului Shaba (R. D. Congo), în Chile (la Copiapo, în regiunea Atacama) etc., iar în ţara noastră, la Băiţa (jud. Bihor) şi Întregalde (jud. Alba). Sin. Aşirit.
Diorit. Rocă magmatică intruzivă, formată din feldspaţi calcosodici, plagioclazi, horn-blendă, biotit, augit, cu sau fără cuarţ (când conţine până la 10% SiO2 se numeşte diorit cuarţifer), având ca minerale accesorii: apa-tit, zircon, titanit, oxizi de fier şi, ca minerale secundare, formate prin alterarea mineralelor melanocrate: clorit, epidot, actinot etc. Forma de zăcământ a dioritelor este variată: lacolite, filoane (ambele de dimensiuni rela-tiv mici), sau apar ca faciesuri marginale ale masivelor de granit sau gabrou. Dioritul este de culoare cenuşie, cenuşie-verzuie şi pes-triţă. Are proprietăţi mecanice bune (1 800-2 400 daN/cm2 la rupere la compresiune) şi întrebuinţări asemănătoare cu ale granitelor, cu deosebire că se lustruieşte mai greu decât acesta. Se găseşte frecvent în masivele hercinice din Germania, Franţa, Norvegia etc., iar în ţara noastră în Carpaţii Meridion-ali, în Munţii Apuseni (masivul Highiş din Munţii Zarandului-jud. Arad) şi la Greci (jud. Tulcea).
Diplopora. (gr. diplos-dublu). Alge verzi din grupa Dasycladaceae, întâlnite din Triasic până în Eocen, au importanţă ca alge con-structoare de roci calcaroase, datorită talului lor încrustat cu calcar. În ţara noastră sunt cunoscute din Triasicul de la Vaşcău (jud. Bihor).
Direcţia zăcământului. Linia rezultată din intersecţia planului median al zăcământului (filon, strat, lentilă) cu un plan orizontal. Se exprimă prin unghiul dintre nordul magnetic şi linia de direcţie. Direcţia este totdeauna perpendiculară pe înclinare. Împreună defi-nesc elementele de poziţie ale unui zăcământ în scoarţa terestră. V. şi sub Poziţia stratului.
Discolite. (gr. diskos-disc, lithos-piatră). Formaţiuni sferice sau elipsoidale, concen-trice, care se întâlnesc în nămolurile cal-caroase batiale şi în depozitele de cretă.
Discontinuitate, suprafaţă de. Suprafaţă din interiorul Pământului scoasă în evidenţă prin schimbările bruşte (discontinue) care intervin în viteza şi în modul de propagare al undelor seismice longitudinale şi transver-sale în drumul lor prin masa globului tere-stru. Ca suprafeţe de discontinuitate au fost determinate: suprafaţa Conrad, situată între pătura de granit (Sial) şi cea de bazalt (Sima); suprafaţa Mohorovicici sau precurtat Moho, aflată între scoarţa Pământului şi manta, la adâncimea de 35-60-80 km sub continente şi de 6-10 km sub oceane; su-prafaţa Gutenberg-Wichert, care separă mantaua de nucleu, situată la adâncimea de 2 900 km şi care absoarbe undele seismice transversale, micşorând, în acelaşi timp, brusc, viteza de propagare a undelor seis-mice longitudinale; suprafaţa Lehman, situată la 5 120 km, care separă nucleul ex-tern de nucleul intern al Pământului. V. Structura Pământului.
Discordanţă, suprafaţă de. (lat. discordere-a nu fi de acord, a nu corespunde). Între-ruperea, mai mult sau mai puţin bruscă, într-o serie sedimentară, în care stratele infe-rioare, cu o faună fosilă şi o constituţie petrografică anumită, şi stratele superioare, mai noi, conţinând o altă constituţie petro-grafică, apar în discontinuitate de aşezare. Suprafaţa de discordanţă poate fi creată, fie de mişcări tectonice însoţite de eroziuni subaeriene sau subacvatice, fie de lipsa de aport de material din cauza îndepărtării aces-tuia prin acţiunea agentului exogen respec-tiv. Discordanţele sunt stratigrafice şi tec-tonice, ultimele create de disarmonia de cu-tare şi de contactele intruzive ale corpurilor de roci plastice (sare, gips, argilă). Discor-danţele stratigrafice pot fi: unghiulare (cu un unghi între cele două grupuri de strate mai mare decât un grad) sau paralele; evidente (când planul de discordanţă apare net) sau ascunse (când trecerea între cele două gru-puri de strate se face gradat, printr-o zonă cu caractere intermediare); regionale sau locale (după întinderea regiunii afectate); princi-pale sau secundare (după mărimea lor). Cercetarea discordanţelor este importantă, din punctul de vedere ştiinţific, pentru sta-bilirea vârstei cutărilor şi în studiul mişcă-rilor oscilatoare ale scoarţei, iar din punctul de vedere economic, pentru prospectarea anumitor substanţe minerale utile (ex.: baux-ite, fosforite etc.) şi pentru precizarea acoperişului zăcămintelor de ţiţei ecranate stratigrafic sau tectonic. Când suprafaţa de discordanţă reprezintă şi o lacună strati-grafică, ea materializează şi un relief fosil.
Disecarea reliefului. Fragmentarea unei suprafeţe de relief prin văi (eroziunea fluvi-atilă). Acţiunea este opusă nivelării.
Disimetrie. Caracterul lipsit de simetrie al unei văi sau al unei forme de relief cu un versant mai lung şi mai puţin înclinat decât celălalt (ex.: văi, cueste, dune, dispunerea asimetrică a teraselor etc.). Raportul dintre lungimile celor doi versanţi defineşte indi-cele de simetrie. Sin. Asimetrie (v.).
Disiparea ceţii. Risipirea ceţii, realizată cel mai adesea pe cale naturală (vânt, încălzire), dar uneori şi pe cale artificială.
Dislocaţie. (lat. dis-fără, locare-a aşeza). Schimbare produsă în poziţia unui element geologic (strat, masiv, structură etc.), prin deformare plastică sau rupturală. Stratele sunt dislocate de obicei din poziţia lor ori-zontală, formând cute (dislocaţii plicative, tangenţiale sau de cutare) sau fracturi (dis-locaţii disjunctive, radiare sau rupturale).
Disodile. Roci sedimentare marnoase şi ar-giloase bituminoase, de culoare negricioasă, care fiind şistoase se desfac în foi subţiri ca hârtia, elastice. Pe suprafaţa de desfacere se găsesc imprimate frecvent schelete de peşti (ex. Melleta crenata) sau numai solzi şi eflo-rescenţe de sulf (în praf gălbui) sau rozete de gips. Prin distilarea acestor şisturi bitumino-ase s-au obţinut: gudroane (până la 6,8%), cocs (până la 4,24%), apă (2-22%), cenuşă (75-95%) şi gaze (0,2-6,8%). În ţara noastră, disodilele, cu grosimi până la 150 m, sunt răspândite în zona neogenă a Carpaţilor Ori-entali. Sin. Şisturi disodilice.
Disoluţie. Fenomen fizico-chimic care con-duce la încărcarea apei de curgere sau de infiltrare cu un mineral solid (carbonat de calciu, gips, sare etc.) transformându-l în soluţie (adică în lichid). Disoluţia este tipică în carst, unde apa preia o parte din materie prin scurgere pe suprafaţa topografică, sau în interiorul său.
Dispersia luminii. Descompunerea luminii în componentele sale spectrale.
Distanţă zenitală. Distanţă unghiulară egală cu unghiul dintre linia zenitului şi linia care uneşte punctul de observaţie cu Soarele (Z = 90o-ho).
Disten. (gr. di(s)-dublu, stenos-rezistent, datorită diferenţei sensibile de duritate după două direcţii). Silicat natural de aluminiu care, împreună cu andaluzitul (v.) şi sili-manitul (v.), stări alotropice ale aceluiaşi compus chimic, se formează în şisturile cristaline (în special în gnaisuri şi micaşis-turi) rezultate din metamorfozarea rocilor bogate în alumină, la adâncimi mari în scoarţa terestră. Se găseşte frecvent în aso-ciaţie cu mice, cu turmalină, uneori cu rutil, cu staurolit etc. Se utilizează în ceramică, la fabricarea unor produse refractare de calitate superioară. Varietăţile cu cristale mari sunt utilizate ca pietre semipreţioase. Din disten se obţine, prin metode electrochimice, un aliaj de siliciu-aluminiu, numit silumin. Zăcăminte cu disten se cunosc în Rusia, în S.U.A. (în Carolina de Nord) etc., iar în ţara noastră în şisturile cristaline din Munţii Fă-găraş, Şureanu, Lotrului, Semenic, Poiana Ruscă, Gilău, Rodnei etc., şi în fracţiunea grea a nisipurilor din Dobrogea centrală şi de la Telega şi Doftana (jud. Prahova).
Distribuţie zonală. V. Zonare.
District. Unitate administrativ-teritorială care cuprinde capitala şi împrejurimile (dis-trict federal) sau care are o populaţie cu o compoziţie naţională omogenă (district na-ţional).
District metalifer. Provincie metalogenetică (v.). Sin. Ţinut metalifer, sau Provincie metaliferă.
Ditroit. (de la numele localităţii Ditrău, din jud. Mureş). Varietate de sienit nefelinic, cu multă hornblendă şi puţină mică, cu sodalit (caracteristic) şi cancrinit. Se cunoaşte în ţara noastră în masivul de la Ditrău (jud. Mureş).
Divagare. (lat. divagari-prefixul di- şi va-gari-a rătăci de colo-colo). Schimbarea di-recţiei unui curs de apă în regiunile cu pantă foarte mică, ca urmare a slăbirii activităţii de transport şi a creşterii proceselor de depunere. Se deosebesc două tipuri: divagări interne, care au loc în cadrul luncii, în secto-rul inferior al unei ape curgătoare (ex.: Ia-lomiţa, Călmăţuiul etc.), care fac numeroase meandre, belciuge, insule, braţe părăsite etc., şi divagări externe, care au loc în zonele de subsidenţă, unde albiile, având adâncime mică, permit apelor curgătoare să-şi părăsea-scă uşor vechile cursuri şi chiar lunca; este specifică zonelor de subsidenţă dar şi râurilor îndiguite care-şi înalţă albia prin aluvionare (ex.: apele din câmpia de subsi-denţă Argeş-Siret, apele din câmpia Timi-şoara-Jimbolia, apele din câmpia Someşului inferior etc.). G. Vâlsan numea în 1910 partea vestică a câmpiei de subsidenţă "câm-pia de divagare Titu-Potlogi", observând că aici apele, puţin adâncite, prezentau frecvente cursuri părăsite şi meandre (v.) de tip divagant.
Divergenţa teraselor. V. Terasă.
Divergenţă. 1. (lat. dis-în afară, vergere-a se îndrepta). V. Masă de apă. V. şi Difluenţă. 2. Situaţie în care liniile de flux (oceanice sau atmosferice) încetează de a mai fi paralele, pentru a se îndepărta unele de altele în formă de evantai (în mod divergent). O mişcare a aerului de sens divergent la sol (ca în situaţiile anticiclonice) atrage după sine o mişcare subsidentă compensatoare; o diver-genţă de flux atmosferic la înălţime este compensată de mişcările ascendente ci-clonice care pleacă de la sol.
Diverticulaţie. (din lat. diverticulum - loc îndepărtat). Sistem de pânze de şariaj su-prapuse, cu elemente ale aceleiaşi zone de sedimentare, puse în loc prin alunecare gravitaţională succesivă, în care formaţiunile mai vechi sunt aşezate peste altele mai noi. Diverticulaţiile explică unele anomalii în ordinea de succesiune a formaţiunilor din cadrul pânzelor de şariaj (ex., lama de granit prinsă în flişul de sub pânza de Morelis din Alpii Elveţieni etc.).
Dizolvare. Proces fizico-chimic în care moleculele unui mineral solid (carbonat de calciu, sulfat de sodiu şi de calciu, clorură de sodiu, clorură de magneziu, silice, săruri de fier şi de mangan, acizi organici etc.) disper-sează în apa de infiltraţie (pătrunsă prin fisuri şi crăpături), în apele curgătoare şi în cele subterane, ca şi în cele stătătoare, sub formă de soluţie. Ca urmare a evaporării apei au loc saturaţia în săruri a soluţiei şi, respec-tiv, depunerea mineralelor sub formă de neo-formaţiuni (eflorescenţe, concreţiuni) în di-versele orizonturi ale solurilor. În regiunile calde cu două anotimpuri (umed şi uscat), circulaţia sărurilor dizolvate în sens descen-dent (în perioada umedă) şi ascendent (în perioada uscată) determină formarea cruste-lor calcaroase, bauxitice, feruginoase, sili-cioase etc. Datorită proceselor de dizolvare, au loc fenomene ca: diferenţierea orizon-turilor solului, alterarea şi spălarea miner-alelor, eroziunea rocilor, precum şi fenome-nele de sedimentare biochimică.
Djebel. Denumirea arabă pentru un munte de formă şi importanţă variabilă (uneori chiar colină).
Doab. Coline sau interfluvii înguste ce se înşiruie pe mulţi km, separate de văi, de regulă paralele şi care au fost decupate dintr-un platou unitar (ex.: doaburile din câmpia înaltă a Gangelui). Sunt specifice unităţilor piemontane. Sin. Ridel, Serre.
Dogger. (engl.). Seria de formaţiuni de roci geologice care reprezintă epoca mijlocie a Jurasicului, constituită în special din roci calcaroase, bogate în oxizi de fier de culoare brună, oolitice şi spatice, şi din şisturi mar-noase şi argiloase. Sunt apoi de semnalat şi depozitele de facies special din vestul Eu-ropei, formate din gresii de estuar (Esturian beds). Din punctul de vedere paleontologic, este caracterizat prin amoniţi (Harpoceras, Ammatoceras, Dumortieria, Macrocephalus, Stephanoceras etc.), belemniţi (Belemnites giganteus), lamelibranhiate (Trigonia co-stata), brahiopode (Terebratula digona) etc. Doggerul cuprinde etajele Bajocian (v.) şi Bathonian (v.), iar după clasificarea unor autori mai vechi, şi Aalenianul (v.). În ţara noastră, depozitele Doggerului sunt răspândite în Carpaţii Orientali (în Rarău, în Hăghimaş, în regiunea Cheilor Bicazului, la Strunga etc.), în Munţii Apuseni (Pădurea Craiului), în Banat (Sviniţa), în bazinul Haţegului etc.
Dolerit. (gr. doleros-înşelător). Rocă mag-matică efuzivă, cu compoziţia bazaltului, de care se deosebeşte prin lipsa olivinei, care apare foarte rar. Are structură ofitică cu cristale mari, fiind o trecere spre rocile gran-itice corespunzătoare, spre faciesurile abisale ale bazaltului. Se prezintă frecvent sub formă de filoane sau mici masive concordante (pânze intrusive). În ţara noastră se găseşte în Munţii Drocea (Zarandului), din Apuseni.
Dolină. (sloven dolina-vale, depresiune). Manifestare exterioară a fenomenului car-stic, reprezentată printr-un relief depresionar, de obicei în formă de farfurie sau de pâlnie, cu contur circular sau eliptic. Se formează în terenuri cu roci solubile, în special cal-caroase, prin acţiunea de dizolvare a apei meteorice, care pătrunde, prin diaclaze sau fisuri, spre sistemul de drenaj carstic din subteran, sau prin prăbuşirea porţiunilor de teren de deasupra peşterilor aflate în aceleaşi masive calcaroase. Dolinele au dimensiuni care ating 20-25 m, uneori chiar 200 m dia-metru, şi adâncimi de 5-15 m, uneori chiar mai mult. În dezvoltarea lor, dolinele se pot uni şi forma depresiuni mari, alungite, ovale, numite polje (v.) sau uvale (v.) sau rămân izolate formând câmpuri de doline. Uneori dolinele sunt căptuşite pe fund cu argile roşii bogate în substanţe nutritive (adesea terra rossa), dând naştere unor lacuri foarte fertile pentru diferite culturi, sau cu argile imper-meabile, când formează lacuri (ex.: lacul Buhui din Banat, din care se alimentează cu apă aşezarea Anina, lacul Vărăşoaia din Padiş-Apuseni etc.). După formă, se deose-besc: doline în formă de pâlnie (de diverse dimensiuni); în formă de farfurie (puţin adânci şi cu fundul plat); în formă de găleată (adânci şi cu fundul plat); doline asimetrice (se dezvoltă pe versanţi înclinaţi, dar foarte fisuraţi). În ţara noastră se întâlnesc su-prafeţe mari acoperite cu doline: în Munţii Apuseni (regiunea Padişului, în Munţii Pă-durea Craiului), în Banat (în Podişul Măr-culeştilor, între Reşiţa şi Anina), în podişul Mehedinţi, pe platforma Gornoviţa (la vest de Jiu) etc. COMPLETARE. Dolina este o depresiune închisă de tipul unei pâlnii (10-200 m lăţime, 5-50 m adâncime), formată prin procese de dizolvare (în calcar, gips, sare). Fundul dolinei se deschide cu un aven sau horn, sau este umplut cu materiale colu-viale, mai ales de tip terra rossa. Înge-mănarea dolinei conduce la formarea unor depresiuni mai mari numite uvale, sau chiar polje (polii). Există mai multe tipuri de doline: cu aspect de crov, sau evazate (în calcare cretoase), de tip găleată (adânci cu fund plat şi acoperit cu terra rossa), în pâlnie (formate prin dizolvare şi şiroire, şi au în mod obişnuit un orificiu pe fund), alungite, disimetrice (când sunt pe pantă), câmpuri de doline (când se disiminează multe pe un câmp), doline de vale sau vale dolinară (în-şirate pe o vale evazată, dependente de un curs subteran).
Dolină de dezgheţ. Dolină formată prin topirea inegală a gheţii sau zăpezii, sau prin dezgheţ inegal în solul îngheţat (procese ter-mocarstice periglaciare).
Dolomit. (de la numele mineralogului francez D. Dolomien, 1750-1801, care l-a descoperit în anul 1791). Mineral şi rocă. Carbonat anhidru dublu de calciu şi mag-neziu (teoretic 45,65% MgCO3 şi 54,35% CaCO3), care poate fi fie un compus bine definit din punctul de vedere chimic, fie un amestec izomorf. Conţine ca impurităţi fier (când are mai mult, mineralul se numeşte ankerit), mangan, uneori zinc, nichel, cobalt, care toate scad punctul de fuziune al dolomi-tului, care este normal de 2 480oC. Se for-mează pe cale hidrotermală, sedimentar prin substituirea metasomatică a calcarelor şi, probabil, şi ca depunere primară în bazinele saline, împreună cu gipsul, anhidritul etc. Are culori şi întrebuinţări diferite. Dolomitul este răspândit în Tirol, în Elveţia, în Rusia (pe versanţii Uralului), în Ucraina (în bazinul Doneţ) iar în ţara noastră, în forma-ţiunile cristaline din Munţii Apuseni, Făgă-raş, Tulgheş, Poiana Ruscă etc., în formaţi-unile triasice din Carpaţii Orientali (Rarău, Perşani etc.) şi din Munţii Apuseni (Bihor, Codru-Moma etc.), unde este şi exploatat minier, şi ca mineral de gangă în filoane hidrotermale, în regiunea Baia Mare, la Să-cărâmb, Ruda-Barza (jud. Hunedoara), Baia de Arieş, Roşia Montană (jud. Alba) etc.
Dolomitizare. V. sub Diageneză.
Dom. 1. Forma de zăcământ a unor roci magmatice care apar la zi ca stock-uri (v.), cu marginile înclinate în toate direcţiile, cu înclinări din ce în ce mai mari, sub sedimen-tarul împins de ele, sau ca pinteni vulcanici, constituiţi din extruziuni de lavă foarte vâscoasă, care s-a consolidat imediat la ie-şirea din coşul vulcanic, deasupra şi în jurul acestuia (ex.: pintenul lui Mt. Pélée, din Martinica). 2. Anticlinal de tip cratogen, cu contur circular sau uşor elipsoidal, cu bolta în general foarte largă, format de forţe verti-cale de ridicare în scoarţă. Formaţiunea cea mai veche din centrul domului apare uneori la zi formând o butonieră (v.), în jurul căreia stratele mai noi se afundă în toate direcţiile. În aceste domuri se acumulează de obicei importante zăcăminte de gaze naturale. În ţara noastră, domurile sunt răspândite, în interiorul centurii de cute diapire din Bazinul Transilvaniei (ex.: la Sărmăşel, Saroş, Şin-cai, Bogata, Copşa Mică, Nou Săsesc, Bazna, Nadeş, Ilimbav etc.). Aceste domuri (gazeifere) constituie sursa principală a ex-tracţiei de gaze naturale din România, fiind legate prin conducte magistrale de multe regiuni industriale şi oraşe ale ţării. Deci, domul are mai multe sensuri: 1. Bombare circulară sau elipsoidală a stratelor ge-ologice. Sin. Brahianticlinal. 2. Relief de domuri sau butonieră de dom, excavaţiune realizată prin eroziune pe centrul domului. 3. Relief vulcanic format prin acumularea unei lave vâscoase în jurul unui punct de emisie şi care ia formă de cupolă (cumulo-dom sau dom pelean). Când lava nu iese la suprafaţă dar bombează stratele sedimentare, este un cripto-dom. Când domul pelean are şi un uşor sens de curgere (asimetric) se numeşte dom de curgere; alteori curgerea de lavă apare ca o lamă verticală sau ca un stâlp, numit ac pelean. 4. Dom de sare, format din lentile salifere între strate sedimentare care s-au depus peste ele, fără intervenţia tec-tonicii (a nu se confunda cu cutele diapire). 5. Dom gazeifer, structură bombată sedimen-tară ce conţine în interior gaz metan (ex., în Transilvania).
Domenii biogeografice. Principalele medii de viaţă ale organismelor vegetale şi ani-male: acvatic, terestru, subteran.
Domeniu geomorfologic. Unitate teritorială complexă (sau treaptă taxonomică, în re-gionarea geomorfologică) imediat mai mică decât continentul, ce s-a născut având ca nu-cleu o ramură muntoasă, nucleu care, în procesul evoluţiei, şi-a extins influenţele şi peste teritoriile din jur, determinând apariţia unei unităţi complexe formată din diverse trepte de relief complimentare (munte, deal, podiş, câmpie), înglobate, pe rând, într-o evoluţie interdependentă, unitară dar diversă ca tipuri de relief (munţi, dealuri, podişuri, depresiuni, câmpii). Ex.: domeniul carpato-ponto-danubian.
Domerian. Subetajul superior al Pliensba-chianului (Liasicul mediu), caracterizat prin amoniţii Amaltheus margaritatus (la partea inferioară) şi Pleuroceras spinatum (la partea superioară).
Donau, glaciaţiunea. Epocă glaciară presu-pusă a fi existat după glaciaţiunea Biber şi înaintea celor patru glaciaţiuni cuaternare tipice (Günz, Mindel, Riss şi Würm), în Pleistocenul inferior.
Dornă. Vârtej, vâltoare, bulboană de apă (regionalism moldovenesc).
Dorsală (dorsală anticiclonică). Formaţi-une barică de mare presiune cu contur oval alungit. Presiunea scade din direcţia axei dorsalei anticiclonice către periferie; în lun-gul dorsalei anticiclonice către periferie; în lungul dorsalei anticiclonice există curenţi descendenţi care determină menţinerea unui cer senin şi alimentează vânturi care au caracter divergent la sol. Peste Europa Cen-trală se pot uni în timpul iernii prelungirile estice ale anticiclonului Azorelor cu pre-lungirile vestice ale anticiclonului Asiatic, pentru a da naştere dorsalei anticiclonice Volecov. Deci dorsala anticiclonică este o formă pozitivă, alungită, a reliefului câmpu-lui baric, reprezentată pe harta sinoptică prin izobare deschise (în formă de U) legate de anticiclon. Presiunea creşte dinspre periferii către o axă de divergenţă a vânturilor (axa dorsalei). Ca şi în anticiclon, mişcările verti-cale ale aerului sunt descendente, ceea ce determină predominarea unui timp senin şi calm.
Dorsală orografică. 1. Lanţ muntos care se desfăşoară pe spaţiul unui continent sau sec-tor mare continental (peste unul sau două continente) (de ex.,: dorsala Anzilor, a Cor-dilierilor, a Alpilor, dorsala Carpato-Balcanică, dorsala Himalayei etc.). 2. Aliniament de relief mai înalt, dar puţin ac-cidentat, care separă unităţi de relief mai joase cu caracter depresionar (ex.: dorsalele: Tunisiană, Congo-Ciad, Congo-Zambezi, Ciad-Niger etc.).
Dorsală submarină (oceanică). Formă com-plexă de relief submarin care se desfăşoară pe fundul oceanelor, pe mai multe zeci de mii de km, şi corespunde accidentelor tec-tonice majore ale scoarţei terestre submerse (ex.: dorsala Medio-Atlantică, dorsala cen-trală şi estică a Oceanului Indian, dorsala Est-Pacifică, dorsalele Lomonosov şi Men-deleev din Oceanul Arctic etc.). Dorsalele sunt formate în principal din magma ieşită din astenosferă şi care se situează iniţial pe mediana oceanelor. Ele se înalţă cu 2 000-3 000 m peste câmpiile abisale, putând da chiar insule, iar lăţimea, la bază, atinge 1 000-2 000 km. Pe axul central, unele dorsale au văi de rift, late de 20-50 km şi adâncite cu 1 500-2 000 m sub nivelul crestelor laterale. Dorsalele fără rift (de tip pacific) sunt de-numite de americani rise, iar cele cu rift (de tip atlantic), ridge. Lungimea tuturor dor-salelor este de circa 80 000 km, iar suprafaţa ocupată de ele este mai mare decât cea a tu-turor continentelor luate la un loc. Cea mai tipică dorsală este cea atlantică.
Dorypyge. Trilobit (v.) caracteristic Cam-brianului mediu (Acadian), dar întâlnit şi în Cambrianul inferior (Georgian).
Dosinia. Lamelibranhiat heterodont cu cochilia aproape circulară, care a trăit din Cretacic până în Cuaternar.
Dospirea solului. Umflarea şi afânarea îna-intată a solurilor (în special a celor de pădure sau a celor agricole bine lucrate), sub acţi-unea CO2 rezultat în urma activităţii micro-organismelor (bacterii şi ciuperci) pe care le conţin. Fenomenul se produce în condiţii favorabile de umiditate şi căldură şi în prezenţa substanţelor nutritive necesare. Solul dospit este moale, cu multe spaţii lacu-nare mari şi, prin apăsare, se îndeasă ca un burete, primind, în acelaşi timp, o foarte bună calitate, adică fertilitate. Din această cauză, dospirea solului este uşurată prin toate lucrările agricole.
Down. Termen englez pentru colinele de cretă din SE Londrei, care au versanţi uni-formi, de formă convexă.
Downtonian. (de la numele localităţii Downton-Anglia). Etajul inferior al Devo-nianului, ale cărui caractere petrografice ca şi paleontologice reprezintă o tranziţie între depozitele marine ale Silurianului şi cele continentale ale Devonianului. Este carac-terizat printr-o alternanţă de gresii şi şisturi cu moluşte (facies marin), cu marne şi gresii roşii cu ostracoderme şi gigantostracee (fa-cies continental-lagunar).
Dräder. Complex de nisipuri impregnate cu hidrocarburi, groase de 50-60 m, aflate la baza Dacianului, din care în regiunea Sucar-paţilor Munteniei (la Bucşani, Ţintea-Băicoi, Filipeştii de Pădure, Ochiuri, Moreni, Gura Ocniţei) se exploatează ţiţei.
Draperii carstice. Concreţiuni depuse sub forma unor perdele în falduri, care iau naş-tere prin precipitarea calciului scurs în so-luţie pe pereţii peşterilor.
Dreikanter. (germ. dreikanter-trei muchii). Piatră dură (cuarţit) cu faţete şi muchii şle-fuite prin acţiunea de coroziune a vântului, în regiunile aride. Prin nisipul pe care-l târăşte pe suprafaţa scoarţei, vântul macină rocile mai slabe şi şlefuieşte suprafaţa ro-cilor tari şi omogene (ex.: cuarţit, cremene), iar ca urmare a spulberării nisipului de la baza pietrelor, acestea se apleacă într-o parte, oferind vântului altă suprafaţă pentru şlefuire; această operaţie se repetă de mai multe ori până la distrugerea pietrelor. Drei-kantere apar şi în regiunile periglaciare de-terminate de eolizaţie (vânt încărcat cu cristale de gheaţă). Deoarece nu se întâlnesc numai pietre cu trei muchii, ci şi cu două sau cu patru, s-a propus înlocuirea termenului de Dreikanter cu acela de Windkanter (germ.-muchii de vânt), care nu precizează despre câte muchii este vorba. Sin. Pietre făţuite.
Dreissena. Lamelibranhiat cunoscut din Neocomian, când trăia în mare, însă s-au adaptat treptat apoi la mediul de apă dulce. Speciile Dreissena polymorpha, D. rostri-formis, D. inequivalvis etc., se întâlnesc frecvent în sedimentele pliocene din Subcar-paţii ţării noastre.
Dren. Canal sau jgheab, subteran sau la su-prafaţă, pentru colectarea şi evacuarea apelor subterane sau de suprafaţă, în vederea dese-cării unor terenuri cu exces de apă sau pentru spălarea solurilor irigate.
Drenaj. Colectarea apelor de pe un teritoriu printr-o reţea de canale ce le asigură scur-gerea către aval. Totalitatea canalelor ce asigură drenarea pe un teritoriu se numeşte reţea de drenaj. Drenajul natural este execu-tat de reţeaua hidrografică şi poate fi exoreic sau endoreic. Drenajul artificial este cel creat de om. Densitatea drenajului este raportul dintre lungimea canalelor şi su-prafaţă (km/km2). În agricultură se foloseşte atât drenajul direct (canale, ţevi, olane), cât şi cel indirect (tehnici speciale de lucru al pământului).
Drift. Termen englez prin care sunt desem-nate aluviunile glaciare (şi fluvio-glaciare) în general, dar cu precădere morenele de fund ale gheţarilor de calotă. În Anglia au fost definite drifturi vechi (older drifts), ce core-spund primelor două glaciaţiuni continentale şi unei topografii evazate, şi drifturi recente (newer drifts) cu o topografie glaciară evi-dentă şi care în general se paralelizează, ca timp, cu würmul alpin.
Drift continental. V. Deriva continentelor.
Drumlin. Relief de acumulare glaciară cu aspect colinar, constituit din material morenic şi fluvio-glaciar (mâluri, argile, nisipuri şi pietrişuri), de obicei nesortat şi nestratificat, depus în spatele morenelor ter-minale. Drumlinurile sunt în general grupate în număr mare, acoperind suprafeţe întinse mai ales în zonele gheţarilor de calotă. Sunt dispuse unul în continuarea celuilalt, păs-trând un deosebit paralelism riguros faţă de direcţia de înaintare a gheţarului. Între drum-linuri există sectoare de înşeuări, mai ales în sens longitudinal (cu lacuri şi terenuri mlăştinoase). Dimensiunile drumlinurilor variază: lungimea, între 300 şi 1 000 m, lăţimea, între 100 şi 200 m, iar înălţimea re-lativă, între 10 şi 40 m. Versanţii sunt con-vecşi şi prezintă o asimetrie longitudinală evidentă, partea mai înclinată indicând direc-ţia din care a înaintat gheţarul. Structura şi orientarea drumlinului dovedesc că el s-a format sub gheţarul aflat în mişcare, prin depunerea materialului detritic conţinut în masa de gheaţă în spatele unor neregularităţi ale terenului. Drumlinurile se găsesc în regi-unile marginale ale vechii glaciaţii continen-tale cuaternare, pe teritoriul Rusiei (în regi-unile Sankt Petersburg, Pîskov, Novgorod, Arhanghelsk etc.), în Finlanda, în sudul Scandinaviei, în câmpia germano-polonă, în Irlanda şi Scoţia, în America de Nord (în statul Wisconsin, pe câmpia lacului Ontario), în Canada etc.
Drumuire. Metodă de ridicare a datelor unei suprafeţe de teren prin măsurarea unghiurilor succesive.
Druză. Asociaţie de cristale de minerale, bine dezvoltate, în formele lor de cristalizare proprii, crescute în mod liber pe pereţii ge-odelor (v.) sau ai cavităţilor din roci (începând cu porii, fisurile, şi terminând cu peşterile, numite uneori pivniţe de cristale, pentru pereţii lor presăraţi cu cristale mari, frumoase, transparente, de calcit, de cuarţ sau de alte minerale). Druzele sunt intere-sante atât din punctul de vedere cristalo-grafic (dau cele mai frumoase eşantioane pentru colecţii), cât şi pentru studiul ordinii separării diferitelor minerale, cristalizate în ultimele faze ale unei soluţii. În ţara noastră sunt cunoscute; druzele din filoanele metalifere din jud. Maramureş (la Baia Sprie, Cavnic, Herja etc.) sau din jud. Bis-triţa-Năsăud (la Rodna), alcătuite din cristale de cuarţ, calcit, rodocrozit, baritină, stibină, pirotină, pirită, galenă, calcopirită, wolframit etc.; druzele din Munţii Apuseni (la Brad, Săcărâmb, Roşia Montană etc.) cu aur nativ, compuşi ai telurului şi ai aurului etc.; druzele de la Ocna de Fier (din Banat) cu magnetit, granaţi, piroxeni etc. Dryas. Plantă din fa-milia Rosaceae, cu mare răspândire în Cua-ternar, când unele specii (ex. Dryas oc-topetala) au constituit elementul principal în flora de tundră (flora cu Dryas).
Dryopithecus. (gr. drys-stejar, pithekos-maimuţă). Maimuţă antropomorfă arbori-colă, cu staţiune bipedă, cu membrele ante-rioare mai lungi decât cele posterioare, având dentiţia asemănătoare cu a cimpanzeu-lui, a gorilei şi a omului. A trăit în Miocen, în Europa, în Asia şi în Africa. Driopitecul este considerat strămoşul comun al maimuţe-lor antropoide şi al hominienilor; specia Dryopithecus darwini a fost descoperită în depozitele miocene din bazinul Parisului, din Germania, din Austria, din India etc.
Dumbravă. Pădure rară, dominată până la exclusivitate de stejari (Quercus sp.) bine dezvoltaţi (ex., Dumbrava Sibiului).
Dumortierit. Silicat dublu de aluminiu şi bor. Apare în filoane pneumatolitice. Este folosit în industria ceramică.
Dună. (ol. dune-colină, ridicătură de teren). Mică movilă de nisip, formată prin acumu-larea particulelor fine rezultate din dezagre-garea rocilor, transportate şi depuse sub acţi-unea vântului. Pentru formarea dunelor tre-buie îndeplinite următoarele condiţii: exis-tenţa unor suprafeţe de teren întinse, mai mult sau mai puţin plane, acoperite cu nisip uscat (uşor spulberat) şi lipsite de vegetaţie sau, cel mult, având o vegetaţie mai sărăcă-cioasă de arbuşti şi ierburi; existenţa unor vânturi puternice, care să sufle constant în aceeaşi direcţie, în cea mai mare parte a anu-lui, şi cu viteză mare, şi a unui mic obstacol (muşuroi, tufă, gard etc.), în spatele căruia să înceapă acumularea nisipului pentru for-marea dunei. Aceste condiţii se întâlnesc: în deşerturi (dune de deşert), în luncile şi pe terasele râurilor (dune fluviatile), pe ţăr-murile joase ale mărilor (dune maritime) şi ale lacurilor (dune lacustre). Dunele au o formă foarte caracteristică, asimetrică şi alungită, cu flancurile inegale (pantă de 5-12o în partea din care bate vântul şi 28-30o în partea opusă) şi cu o creastă care pare în permanenţă că "fumegă" şi se încovoaie ca valurile mării. Dimensiunile dunelor sunt foarte variate: înălţimea lor variază de la 1-5 m, până la zeci şi chiar sute de metri (ex.: în Deşertul Sahara ating 200-300 m), lungimea atinge zeci, sute şi chiar mii de metri, iar lăţimea variază de la câţiva metri la 50-60 m. După forma lor morfologică, se deosebesc: dune în formă de coamă, alungite perpen-dicular pe direcţia vântului (ex.: dunele mari-time, paralele cu direcţia ţărmului, şi dunele fluviatile, perpendiculare pe direcţia de cur-gere a râului); dune semicirculare sau bar-cane (v.) şi dune conice, care se formează în unele deşerturi, unde vântul bate din direcţii diferite. Dunele ocupă circa 7% din su-prafaţa terestră şi se întâlnesc, în special, în deşerturile din Sahara, Turkmenistan, Ara-bia, Irak, Australia etc., pe ţărmul Mării Bal-tice, în Franţa pe ţărmul Mării Nordului şi pe ţărmul Atlanticului, pe ţărmul Mediteranei etc. În ţara noastră se găsesc şi dune mari-time şi dar şi dune fluviatile. Primele ocupă cca 8 200 ha în Delta Dunării (ex.: dunele de la Caraorman, Letea, Crasnicol, Chituc etc.) şi suprafeţe întinse în lungul litoralului jos al Mării Negre (ex.: la Siutghiol-Mamaia, Agigea, Techirghiol etc.). Dune fluviatile (continentale) se găsesc: în Banat (în regi-unea Deliblat şi la Teremia Mare); în Ol-tenia, apoi de la Drobeta-Turnu Severin şi până la Islaz (ex.: Gârla Mare, Crivina, Maglavit, Băileşti, Dăbuleni, Calafat etc.); în regiunea Muntenia, de la Insula Corbului până la Zimnicea (circa 25 000 ha), pe malul drept al Buzăului şi pe valea Călmăţuiului; în Moldova de Sud (Iveşti, Hanul lui Conachi); în Transilvania (în câmpia Nirului = Careiu-lui, la nord de Valea lui Mihai). Pentru opri-rea dunelor, care se pot deplasa cu viteze de 10-20 m/an (nisipuri mişcătoare sau zbură-toare), se face fixarea acestora prin vegeta-ţie, cu plante psamofite sau arenacee (ex.: salcâmul, pinul maritim etc.), care prezintă rădăcini lungi şi rezistă la secetă iar în unele locuri cu viţă de vie (ex., în Oltenia). În Asia Centrală şi în Kazahstan s-au aclimatizat 10-12 asemenea specii. Clasificarea dunelor este următoarea: faţă de direcţia vântului sunt: longitudinale şi transversale (unde nisipul este mai puţin abundent). În funcţie de de-plasarea lor: dune mobile, mişcătoare, dune vii, iar opusul lor sunt: dune fixate, stabili-zate, moarte, consolidate (când nisipul lor s-a cimentat dând o gresie dunară). Când re-lieful de dune se deplasează în acelaşi sens cu nisipul, se formează dune libere, iar când duna este fixată de un obstacol (un bolovan, o plantă), iar nisipul se deplasează, se nu-mesc: dune de obstacol-cele mai mici de acest fel poartă denumirea nebka sau nebkha (termen arab) când sunt sub 1 m altitudine, sau rebdu (arab), peste 1 m. După loc şi zonă: dune continentale şi dune litorale (câ-teodată se utilizează şi termeni ca: dune ma-rine, fluviatile, lacustre, de deşert). 1. Du-nele continentale sunt cele mai variate şi vocabularul folosit este de obicei arab sau berber. Câmpurile de dune sunt numite erg (arab) în Sahara de NV, edeyen în Libia, kum (turkmen) în Asia Centrală, goz (arab) în Sahara sudică (unde sunt mai mult dune fix-ate). Când câmpul de dune este haotic se cheamă aklé. Dunele organizate în alinia-mente sunt dune în valuri (longitudinale în deşert şi transversale pe litoral). Valurile fixate prin vegetaţie se numesc goz în Sahara sudică şi Egipt, sandridges în Australia. Du-nele vii se numesc sifdune (dune cu traseu alungit şi sinuos şi cu creastă ascuţită), elb (cu creastă rotunjită). Culoarele dunare care delimitează crestele sunt numite gassi (arab) când fundul lor este fixat pe roca în loc, şi feidj când este nisipos; similare sunt şi de-numirile berbere de gud şi respectiv aftut. Există şi dune în grupuri izolate, numite ghurd sau ghord (arab). În aceeaşi catgorie intră barcanele (turc), dune în formă de se-milună cu abruptul de formă convexă spre vânt. În marginea depresiunilor de tip sebkha, nisipul spulberat de vânt (care ade-sea este salin sau gipsos) se acumulează ca un cordon de sebkha sau lunette, în formă de semilună. 2. Dunele litorale sunt dispuse obişnuit în valuri transversale, între care sunt culoare interdunare (lette), în general fixate, mai puţin cordonul dunar de lângă plajă care este liber, numit avant-dună sau dună mar-ginală; uneori apar şi dune de estran (plajă medie); aici se întâlnesc deci forme care se remaniază continuu ca: mici depresiuni de deflaţie denumite caoudeyre (căldări), dune reziduale sau crocs (termen picard); există, de asemenea, dune parabolice (semilune cu versantul abrupt convex spre unde bate vân-tul, invers ca la barcană), care se pot uni în şiruri dând dune în greblă.
Dunit. (de la numele muntelui Dun-Noua Zeelandă). Rocă magmatică intruzivă, ultra-bazică, constituită aproape exclusiv din oli-vină şi ca mineral accesoriu având un spinel cromifer (cromit). Are culoarea galbenă-verzuie şi structură grăunţoasă. Este o ma-terie primă excelentă pentru fabricarea re-fractarelor forsteritice, în special când con-ţine peste 40% oxid de magneziu şi sub 40% dioxid de siliciu, şi poate fi întrebuinţat, uneori, ca minereu pentru extragerea cromi-tului şi a platinei native pe care o conţine. În ţara noastră dunitul este cunoscut la Tişoviţa (jud. Caraş-Severin).
Duplicatură. (din lat. duplicatio-dublură). Complicaţie tectonică în autohtonul unei pânze de şariaj, care se prezintă ca o cută-falie (v.), care dedublează structura ge-ologică acoperită de pânză. În ţara noastră, duplicaturile autohtonului de sub pânzele flişului din Carpaţii Orientali au favorizat acumularea de zăcăminte de ţiţei.
Durata strălucirii soarelui. Interval de timp (exprimat în ore şi zecimi de oră) în care Soarele străluceşte (durata efectivă) sau cel cuprins între răsăritul Soarelui şi apusul său, în care Soarele poate străluci (durata astro-nomic posibilă).
Durata viiturii. Intervalul de timp dintre momentul începerii şi cel al terminării vii-turii (durata totală a viiturii). Ea se subdi-vide în durata de creştere (durata de timp între momentul începerii şi producerea debi-tului maxim) şi durata de scădere (timpul scurs de la producerea debitului maxim şi terminarea viiturii).
Duren. Litotip al cărbunilor humici, în spe-cial al huilelor (în care se observă cu ochiul liber), caracterizat prin luciul mat până la gras şi prin culoare variată, de la cenuşie la brună-neagră. Dă o spărtură grăunţoasă şi o suprafaţă rugoasă.
Duripan. Orizont dur sau foarte dur, datorită cimentării cu silice, secundat uneori de oxizi de fier sau de carbonaţi.
Durit. Constituent microlitotipic al căr-bunilor naturali, în special al huilelor, cu mai puţin carbon şi mai mult hidrogen, deci mai bogat în gaze, decât vitritul (v.). Este negru-cenuşiu sau negru şi formează benzi mate în masa celorlalţi constituenţi principali ai căr-bunilor (clarit şi vitrit), în special în cărbunii maţi şi strălucitori. Capacitatea de cocsifi-care este mai mică decât a vitritului şi a claritului, dar are o rezistenţă mecanică mai mare decât aceştia (28-85 daN/cm2). La o compoziţie şi o granulaţie corespunzătoare, duritul poate fi întrebuinţat ca degresant. În masa lui se observă rămăşiţe de plante şi de corpuri ceroase sau răşinoase. Prin încălzire îşi măreşte volumul şi degajă gaze, iar prin ardere dă 4-5% cenuşă, compusă în mare parte din silicat de aluminiu. În ţara noastră se găseşte în lignitul de la Căpeni-Baraolt şi în huila de la Vulcan-Codlea (jud. Braşov), în huila de la Petroşani (jud. Hunedoara), în huila de la Anina (jud. Caraş-Severin) etc.
Duritate. Proprietate a rocilor şi substanţe-lor minerale de a opune rezistenţă defor-maţiilor plastice sau ruperii în stratul super-ficial, în anumite condiţii de încercare. Cel mai frecvent determinată este aşa-numita duritate mineralogică, adică rezistenţa pe care suprafaţa netedă a unui cristal de min-eral o opune la pătrunderea în interiorul său, prin zgâriere sau apăsare, a vârfului ascuţit al unui corp tare. Pentru determinarea acestei caracteristici, mineralogul german Friedrich Mohs (1773-1839) a imaginat, în anul 1820, o scară convenţională de comparaţie (scara mineralogică de duritate), în care a folosit 10 minerale tip, aranjate în ordinea crescândă a durităţii lor, fiecare mineral zgârâind pe cel dinainte şi fiind zgâriat de cel care-l urmează: 1. Talc; 2. Gips (ambele foarte moi); 3. Calcit; 4. Fluorină (ambele moi); 5. Apatit; 6. Ortoză (ambele semidure); 7. Cuarţ; 8. Topaz (ambele dure); 9. Corin-don; 10. Diamant (ambele foarte dure). Gradele de duritate din această scară sunt absolut arbitrare, deoarece diferenţele de duritate între două grade succesive sunt cu totul inegale (diferenţa este foarte mică între gradele 3 şi 4, din ce în ce mai mare între gradele 5 şi 8, şi foarte mare între gradele 9 şi 10). Cu toate acestea, scara mineralogică a lui Mohs, deşi nu dă decât valori calitative, duritatea relativă, faţă de etaloane, este foarte folosită şi azi în practica mineralogică. Duritatea este, până la un anumit punct, şi în funcţie de compoziţia mineralelor. Ea este mărită în prezenţa oxigenului sau a unor metaloizi (ex.: peroxidul de fier este mai dur decât fierul; galena este mai dură decât plumbul etc.) şi micşorată de prezenţa apei (ex.: gipsul este mai puţin dur decât anhidri-tul). Oxizii şi silicaţii au duritatea între 6 şi 8; carbonaţii, sulfaţii, fosfaţii, sulfurile, între 3 şi 5, iar mineralele solubile în apă, sub 3.
Duritatea apei. Conţinutul global al unei ape în săruri de calciu şi de magneziu, care face ca săpunul să nu facă clăbuci, legumele să nu fiarbă şi provoacă depuneri de săruri pe conducte sau în recipiente. Se măsoară în grade, după principiul 1 grad pentru 10 mili-grame de materie dizolvată per litru de apă.
Duroclarit. Microlitotip de compoziţie de tip maceral intermediară între clarit şi durit, dar mai aproape de primul. Conţine cel puţin 5% vitrinit, exinit şi inertinit. De asemenea, poate conţine ca impurităţi pirită, siderit, argilă.
Duruitoare. Cascadă a unui pârâu a cărei apă se scurge cu zgomot în special când transportă bolovani (termen regional, mai ales pentru muntele Ceahlău).
Dust-Bowl. Semnifică Bazinul Prafului (engl.), o vastă regiune din partea central-sudică a S.U.A. (Kansas, Oklahoma, Texas), unde s-a declanşat o puternică eroziune eoliană (după 1935), datorită excesului monoculturilor mecanizate şi a persistenţei pârloagelor goale într-un mediu arid. Dust-Bowl a constituit punctul dramatic de pornire al unei politici de conservare a solurilor.
Duvalia. Cefalopod fosil, din grupa belemni-ţilor. Se întâlneşte în depozitele Jurasicului superior şi în special în cele ale Cretacicului inferior, în regiunea Mării Mediterane (în Europa sudică şi în nordul Africii), în insula Madagascar şi în India. Specia tipică Du-valia dilatata se găseşte în ţara noastră în cadrul depozitelor Cretacicului inferior din Bazinul Dâmbovicioarei (la Valea Dracului) şi din Munţii Apuseni.
Duxit. Răşină cărbunoasă care străbate unele strate de cărbuni humici bruni, umplând cră-păturile acestora sau constituind în ele cuiburi. S-a format sub acţiunea căldurii vul-canice, când răşinile din cărbuni se topesc.